Îmi simt sufletul obosit...
Am trecut prin câteva zile foarte grele. S-au aglomerat prea multe feluri de sentimente şi emoţii. Aş vrea sa plâng, să-mi descarc sufletul...dar nu pot. Am avut parte de bucurii care, dacă nu era tragedia de sâmbătă, ar fi fost un motiv de sărbătoare şi de hrănire a orgoliului meu. Dar nu au fost să fie. M-am bucurat totuşi pentru acele mărunţişuri, dar nu zâmbeam cu zâmbetul meu. E prea multă tristeţe şi şocul e încă prea mare...Ştiu că trebuie să fiu tare...şi nu neaparat pentru mine, cât pentru el. E întors pe dos, iar eu trebuie şi VREAU să fiu lângă el, să-l susţin, să-l îmbărbătez, să-i dau putere să meargă mai departe, să-l iubesc şi mai mult...
Nici acuma nu reuşesc să scap de fiorii de gheaţă care îmi aleargă pe şira spinării ori de câte ori îmi aduc aminte de acel accident, de acea tragedie care ne-a zguduit.
Oare când vor dispărea?
...Sunt prea obosită...
miercuri, 17 februarie 2010
duminică, 14 februarie 2010
miercuri, 10 februarie 2010
Amintiri din pruncie 3
Recitindu-ma, parca nu ma recunosc...
Ma plimb. E frig si e intuneric. Nici un suflet pe afara, doar eu si umbra mea. Pe strada se intinde un covor de gunoaie aruncate si suflate de vant in toate directiile. Nici nu-ti vine sa te mai uiti. Nimeni nu face nimic impotriva si astfel ramai cu un gust amar.
Vantul bate din ce in ce mai puternic si simt ca nu pot respira. Intru in panica, dar imi trece repede. Imi continui drumul presarat de gunoaie incercand sa dau peste un suflet ratacit, asa ca mine.
Pasesc cu privirea in pamant. Nici nu-mi dau seama cum las in urma strada pustie si bezna si ma indrept catre un punct fix din departare care probabil e doar in imaginatia mea. Si totusi maresc pasul cu gandul de a ajunge cat mai repede la destinatie. Dar nu-mi dau seama ca patrund din ce in ce mai adanc in necunoscut, intr-un intuneric si mai adanc, si mai negru ca cel obisnuit.
Simt o forta care ma atrage tot mai mult catre centru, dar nu pot sa-mi dau seama ce ar putea fi. Inchid ocghii si pornesc inainte calauzita de o mana invizibila, careia ii simt atingerea si caldura in palma mea.
Aud voci in jurul meu, dar nu-mi deschid ochii sa vad cine vorbeste. Unele sunt voci calde, altele aspre, unii plang, altii rad, unele canta, altele vorbesc dar n-am puterea de a-mi deschide ochii; urechile imi percepteaza orice miscare. Incerc sa le deslusesc graiul, dar tot degeaba. E o limba pe care n-o cunosc, dar parca totusi o inteleg. Sunt chemari disperate si rugaciuni fierbinti.
Si totusi ma simt speciala. Mana ma conduce, dar eu simt ca as vrea sa intru in mijlocul lor si sa-i ascult pe fiecare in parte. Dar nu pot. Trebuie sa-mi continui drumul, calauzita de acea mana care se raceste treptat. Chiar si cu ochii inchisi ma simt in siguranta, pentru ca in sfarsit stiu ca nu sunt singura. E cineva cu mine care ma protejeaza si-mi pazeste pasii. Dar mana se raceste in continuu. Astfel, fara sprijin si pornita spre o lume care nu mi-e deloc cunoscuta, incepe sa-mi fie frica.
Simt ca pasesc pe un drum care imi duce pasii tot mai adanc; parca as intra intr-un tunel, care se cufunda in pamant.
Aerul e din ce in ce mai rece, Caldura mainii protectoare a disparut complet, iar vocile nu se mai aud. Reusesc sa-mi deschid ochii, dar nu vad nimic. E intuneric. Nici un firicel de lumina nu poate strapunge bezna. Dar totusi ma simt inchisa. In jurul meu doar bezna, dar simt limita. E o senzatie, parca as fi inchisa sub o cupola imensa de sticla. Si iarasi nici un suflet imprejur.
Sunt izolata de orice fiinta, sunt izolata de lume… De fapt sunt izolata de mine insami. Acum intervine adevarata panica si nu pot sa inteleg cum am putut sa ma las condusa de acea calauza inselatoare.
Parca aud iar acele glasuri si simt ca incep sa-mi revin. Un fir de lumina strapunge bezna, si intr-o fractiune de secunda s-a mai luminat. Am reusit sa observ alte cupole de sticla ca a mea, fiecare avand cate un prizonier. Ei stau in genunchi, cu mainile impreunate si ochii stinsi. Se roaga. Eu ii vad, insa ei nu arata in nici un fel ca m-ar fi observat.
Sunt de fapt oameni normali in ochii carora se poate citi disperarea, panica, suferinta, regretele. Insa toti par acomodati cu locul lor si se poarta de parca ar fi singurii din Univers. Si eu as avea atatea intrebari sa le pun. Dar nimeni nu ma baga in seama. Parca nu m-ar auzi. Sunt niste ignoranti. Nici n-are rost sa ma consum pentru ei. Dar daca nu pentru ei atunci pentru cine? Si atunci imi dau seama ca ei sunt acolo de foarte mult timp si nu mai au sansa sa paraseasca acel loc. Parca s-ar fi resemnat.
Dintr-odata unul isi ridica privirea, se uita la mine si da din cap in semn de dezaprobare. Imi da de inteles ca acea mana calda m-a condus intr-un loc din care nu voi mai putea scapa vreodata. Am fost pacalita, la fel ca si ei. Imi dau seama ca de fapt acele clipe de tacere erau momente de reculegere pastrate in amintirea unui nou suflet ratacit: chiar eu insami.
Mi-am semnat astfel, cu propria mana, condamnarea la izolare si suferinta, adica propria-mi pieire. Speriata pana la moarte cand am realizat ce mi-am facut, am intrat intr-un fel de lesin, mi-am pierdut cunostinta si am inceput oarca sa plutesc in bolul meu, nepasandu-mi mai tarziu de nimic si incercand sa ma integrez printre ceilalti.
Sunt crispata! Disper! In fata mea doar neantul! Ma asteapta… ma atrage…Ma cheama. M-am saturat de tot. Ei nu vor decat sa ma distruga. Vreau sa dispara! Simt ca ma topesc sub privirile lor arzatoare. Imi iau viata, imi sorb ultima picatura de iubire, ultimul strop de speranta.
M-au calcat, mi-au furat bucuriile la care aveam dreptul, mi-au taiat aripile. Sunt vinovati pentru starea mea si de aceea ii urasc!
Ma simt goala si diferita de ceilalti. Ma simt separata de viata, prieteni, iubire, lucruri ce erau la un moment dat cele mai importante pentru mine. Mi-am pierdut prietenii, mi-am pierdut iubirea. Mi-am distrus viata. Nu gasesc argumente pentru a-mi continua viata.
Incep sa-mi dau seama ca eu sunt unica vinovata pentru decaderea si dezintegrarea mea si nu ei. I-am mintit, m-am mintit…dar totusi ii urasc pentru ca ei sunt buni, iar eu traiesc o viata plina de deziluzii.
Vreau clipele frumoase si bucuriile mici ale vietii, care te fac fericit, inapoi. Imi vreau iubirea inapoi, pe care am pierdut-o tot din vina mea. Imi scapa printre degete ca si nisipul fin al marii. Si nici n-am observat cat de mult ma iubeste, pana cand n-am pierdut-o. Acum nu mai am nici o sansa. Mi-e dor de iubirea mea. Am pierdut-o pe veci.
Ma simt langa o prapastie. Totul e acoperit in jur de ceata. Dar trebuie sa pornesc, desi nu vad unde calc. Pot pasi pe drumul care ma va duce departe de pericol, dar pot pune piciorul gresit, si atunci, In timp ce cad in gol, imi revad viata prin fata ochilor. Apare si chipul iubirii mele: mai frumos ca niciodata. Ma cheama, dar eu ma prabusesc in infinit. Nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Ma descompun treptat, iar din mine va mai ramene doar o simpla amintire care va fi totusi uitata peste un timp.
Stau si privesc in gol. Aud cuvinte, dar nu le percep. Se lovesc de mine si dispar asa cum au aparut. E doar un fundal sonor. Mintea mea e incarcata, dar nu stiu cu ce. Se vorbeste in continuare. Cineva vorbeste de mine. Se fac aluzii.
Subconstientul meu nu accepta acele cuvinte. Nu las sa fiu distrusa. Ni se atrage atentia, dar putini asculta. Probabil si altii sunt cu mintea in alta parte. Se vede dupa ochii lor fixati pe un punct in gol: nici o clipire, nici o miscare, nimic.
Altii, in schimb, se daruiesc cu trup si suflet. Dar oare cati dintre ei sunt asa cu adevarat? Oare cati se prefac pentru ochii lumii? Eu am fost candva asa?
Vorbele nu se opresc. Se aud in continuare. Fundalul nu se stinge. E ca o melodie pe care doar unii o pot intelege. E asa de ciudat! Incerc sa fiu atenta. Ma uit si ascult, dar degeaba! Aud cuvintele, dar nu le inteleg. Parca s-ar vorbi intr-o alta limba. Oare ce se intampla cu mine?
Simt cum mi se goleste mintea, dar inima tot nu-si deschide portile. E vorba oaia pierduta de turma. De parca s-ar vorbi de mine. Ar vrea sa-i inteleg aluziile.
Dar oare ce se intampla? Da, m-am schimbat! Am gresit! Sunt si eu un om! Nu vreau sa ma schimb ! De ce nu vreti sa acceptati asta?
Simt ceva straniu. Parca se deschide ceva in mine. Dar se intuneca la loc. Era doar o tentativa de iluminare.
Ma trec frigurile prin tot corpul. Ma cutremur. Mi se amesteca imaginile din fata. Nu mai suport! Sunt terminata1 Nu mai vad! Nu mai aud1 nu mai simt! Nu mai pot! Sunt epuizata. Ma sfarsesc tragic…
Dar, ce se intapla? Incep sa vad, sa aud, sa simt. Imi revin. Inteleg cuvintele, imaginile se clarifica. Incetul cu incetul imi revin si ma simt mai putin obosita, mai putin epuizata. Simt cum imi circula sangele prin vene. Simt ca nu mai sunt asa palida. Imi revine culoarea in obraji. Ma simt mai bine, dar ceva ma impinge sa evadez! Dar de unde? De ce? Nu stiu… dar sentimentul e tot mai puternic! Ma las in voia lui si plutesc…
Evadez…dar unde? Nu mai sunt prizoniera gandurilor. Ma indepartez usor de trup, gandul se goleste de mizerii,iar sufletul se deschide spre ceva nou, ceva nemaivazut, ceva extraordinar! Dar totusi ce-i acel “ceva”? Nu stiu...
Imi port pasii sub valul tristetii. Sarutul dulce al mortii si cel amar al razbunarii se preling peste buzele mele crapate si fara viata. Atingerea infierbantata a pasiunii ma mangaie. Tu...tu esti flacara mistuitoare a pasiunii moarte si sub atingerea ta totul se preface in scrum. Pana chiar si sufletul meu de inger cazut in ispita.
Propria-mi viata nu va mai avea sens in zori. Cerul e pe moarte. Se scalda in sange, dar o raza de argint ii alunga suferinta. Totul se sparge in milioane de bucatele si se imprastie pe bolta asemeni cioburilor de oglinda.
Maine, in zori, voi afla raspunsul ! Voi sti daca mai traiesc sau nu. Voi incerca sa-mi deslusesc scopul pentru care mai respir sau voi multumi Divinului ca sunt doar o entitate ce pluteste in deriva...
Lucrurile care te fac fericit dureaza doar o clipa…Ma intreb mereu de ce ?
O persoana draga mie mi-a zis o data ca asta e pedeapsa fericirii. Astfel te face sa o pretuiesti mai mult. Pentru ca desi dureaza putin, te face sa te simti ca in rai, te-mbata…Mi-a mai zis ca in clipa in care sunt fericita, ar trebui sa fiu mandra pentru ca asta se datoreaza si mie…
Dar cum as putea credea asta, eu, persoana care nu mai crede nici macar in propriul « te iubesc».
Am gresit mult in frageda-mi viata…Am de recuperat mult si multe…Imi este dor de mirosul fericirii…Miros de nisip fierbinte si alge, de camp de levantica si stropi de roua…De tigari fumate pe sinele de tren cu ea…mirosul pielii mangaiate de apa fierbine…poezii scrise pe servetele sau nascocite in tramvai…calatorii interzise si riscuri asumate eroic…discutii lungi pana tarziu in noapte si somn pe saltea…inghetata pe bat si seminte…
Lucruri marunte care iti fac viata un rai…
Amintiri adunate in cutii…
Pana cand ?
Ma plimb. E frig si e intuneric. Nici un suflet pe afara, doar eu si umbra mea. Pe strada se intinde un covor de gunoaie aruncate si suflate de vant in toate directiile. Nici nu-ti vine sa te mai uiti. Nimeni nu face nimic impotriva si astfel ramai cu un gust amar.
Vantul bate din ce in ce mai puternic si simt ca nu pot respira. Intru in panica, dar imi trece repede. Imi continui drumul presarat de gunoaie incercand sa dau peste un suflet ratacit, asa ca mine.
Pasesc cu privirea in pamant. Nici nu-mi dau seama cum las in urma strada pustie si bezna si ma indrept catre un punct fix din departare care probabil e doar in imaginatia mea. Si totusi maresc pasul cu gandul de a ajunge cat mai repede la destinatie. Dar nu-mi dau seama ca patrund din ce in ce mai adanc in necunoscut, intr-un intuneric si mai adanc, si mai negru ca cel obisnuit.
Simt o forta care ma atrage tot mai mult catre centru, dar nu pot sa-mi dau seama ce ar putea fi. Inchid ocghii si pornesc inainte calauzita de o mana invizibila, careia ii simt atingerea si caldura in palma mea.
Aud voci in jurul meu, dar nu-mi deschid ochii sa vad cine vorbeste. Unele sunt voci calde, altele aspre, unii plang, altii rad, unele canta, altele vorbesc dar n-am puterea de a-mi deschide ochii; urechile imi percepteaza orice miscare. Incerc sa le deslusesc graiul, dar tot degeaba. E o limba pe care n-o cunosc, dar parca totusi o inteleg. Sunt chemari disperate si rugaciuni fierbinti.
Si totusi ma simt speciala. Mana ma conduce, dar eu simt ca as vrea sa intru in mijlocul lor si sa-i ascult pe fiecare in parte. Dar nu pot. Trebuie sa-mi continui drumul, calauzita de acea mana care se raceste treptat. Chiar si cu ochii inchisi ma simt in siguranta, pentru ca in sfarsit stiu ca nu sunt singura. E cineva cu mine care ma protejeaza si-mi pazeste pasii. Dar mana se raceste in continuu. Astfel, fara sprijin si pornita spre o lume care nu mi-e deloc cunoscuta, incepe sa-mi fie frica.
Simt ca pasesc pe un drum care imi duce pasii tot mai adanc; parca as intra intr-un tunel, care se cufunda in pamant.
Aerul e din ce in ce mai rece, Caldura mainii protectoare a disparut complet, iar vocile nu se mai aud. Reusesc sa-mi deschid ochii, dar nu vad nimic. E intuneric. Nici un firicel de lumina nu poate strapunge bezna. Dar totusi ma simt inchisa. In jurul meu doar bezna, dar simt limita. E o senzatie, parca as fi inchisa sub o cupola imensa de sticla. Si iarasi nici un suflet imprejur.
Sunt izolata de orice fiinta, sunt izolata de lume… De fapt sunt izolata de mine insami. Acum intervine adevarata panica si nu pot sa inteleg cum am putut sa ma las condusa de acea calauza inselatoare.
Parca aud iar acele glasuri si simt ca incep sa-mi revin. Un fir de lumina strapunge bezna, si intr-o fractiune de secunda s-a mai luminat. Am reusit sa observ alte cupole de sticla ca a mea, fiecare avand cate un prizonier. Ei stau in genunchi, cu mainile impreunate si ochii stinsi. Se roaga. Eu ii vad, insa ei nu arata in nici un fel ca m-ar fi observat.
Sunt de fapt oameni normali in ochii carora se poate citi disperarea, panica, suferinta, regretele. Insa toti par acomodati cu locul lor si se poarta de parca ar fi singurii din Univers. Si eu as avea atatea intrebari sa le pun. Dar nimeni nu ma baga in seama. Parca nu m-ar auzi. Sunt niste ignoranti. Nici n-are rost sa ma consum pentru ei. Dar daca nu pentru ei atunci pentru cine? Si atunci imi dau seama ca ei sunt acolo de foarte mult timp si nu mai au sansa sa paraseasca acel loc. Parca s-ar fi resemnat.
Dintr-odata unul isi ridica privirea, se uita la mine si da din cap in semn de dezaprobare. Imi da de inteles ca acea mana calda m-a condus intr-un loc din care nu voi mai putea scapa vreodata. Am fost pacalita, la fel ca si ei. Imi dau seama ca de fapt acele clipe de tacere erau momente de reculegere pastrate in amintirea unui nou suflet ratacit: chiar eu insami.
Mi-am semnat astfel, cu propria mana, condamnarea la izolare si suferinta, adica propria-mi pieire. Speriata pana la moarte cand am realizat ce mi-am facut, am intrat intr-un fel de lesin, mi-am pierdut cunostinta si am inceput oarca sa plutesc in bolul meu, nepasandu-mi mai tarziu de nimic si incercand sa ma integrez printre ceilalti.
***
Sunt crispata! Disper! In fata mea doar neantul! Ma asteapta… ma atrage…Ma cheama. M-am saturat de tot. Ei nu vor decat sa ma distruga. Vreau sa dispara! Simt ca ma topesc sub privirile lor arzatoare. Imi iau viata, imi sorb ultima picatura de iubire, ultimul strop de speranta.
M-au calcat, mi-au furat bucuriile la care aveam dreptul, mi-au taiat aripile. Sunt vinovati pentru starea mea si de aceea ii urasc!
Ma simt goala si diferita de ceilalti. Ma simt separata de viata, prieteni, iubire, lucruri ce erau la un moment dat cele mai importante pentru mine. Mi-am pierdut prietenii, mi-am pierdut iubirea. Mi-am distrus viata. Nu gasesc argumente pentru a-mi continua viata.
Incep sa-mi dau seama ca eu sunt unica vinovata pentru decaderea si dezintegrarea mea si nu ei. I-am mintit, m-am mintit…dar totusi ii urasc pentru ca ei sunt buni, iar eu traiesc o viata plina de deziluzii.
Vreau clipele frumoase si bucuriile mici ale vietii, care te fac fericit, inapoi. Imi vreau iubirea inapoi, pe care am pierdut-o tot din vina mea. Imi scapa printre degete ca si nisipul fin al marii. Si nici n-am observat cat de mult ma iubeste, pana cand n-am pierdut-o. Acum nu mai am nici o sansa. Mi-e dor de iubirea mea. Am pierdut-o pe veci.
Ma simt langa o prapastie. Totul e acoperit in jur de ceata. Dar trebuie sa pornesc, desi nu vad unde calc. Pot pasi pe drumul care ma va duce departe de pericol, dar pot pune piciorul gresit, si atunci, In timp ce cad in gol, imi revad viata prin fata ochilor. Apare si chipul iubirii mele: mai frumos ca niciodata. Ma cheama, dar eu ma prabusesc in infinit. Nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Ma descompun treptat, iar din mine va mai ramene doar o simpla amintire care va fi totusi uitata peste un timp.
***
Stau si privesc in gol. Aud cuvinte, dar nu le percep. Se lovesc de mine si dispar asa cum au aparut. E doar un fundal sonor. Mintea mea e incarcata, dar nu stiu cu ce. Se vorbeste in continuare. Cineva vorbeste de mine. Se fac aluzii.
Subconstientul meu nu accepta acele cuvinte. Nu las sa fiu distrusa. Ni se atrage atentia, dar putini asculta. Probabil si altii sunt cu mintea in alta parte. Se vede dupa ochii lor fixati pe un punct in gol: nici o clipire, nici o miscare, nimic.
Altii, in schimb, se daruiesc cu trup si suflet. Dar oare cati dintre ei sunt asa cu adevarat? Oare cati se prefac pentru ochii lumii? Eu am fost candva asa?
Vorbele nu se opresc. Se aud in continuare. Fundalul nu se stinge. E ca o melodie pe care doar unii o pot intelege. E asa de ciudat! Incerc sa fiu atenta. Ma uit si ascult, dar degeaba! Aud cuvintele, dar nu le inteleg. Parca s-ar vorbi intr-o alta limba. Oare ce se intampla cu mine?
Simt cum mi se goleste mintea, dar inima tot nu-si deschide portile. E vorba oaia pierduta de turma. De parca s-ar vorbi de mine. Ar vrea sa-i inteleg aluziile.
Dar oare ce se intampla? Da, m-am schimbat! Am gresit! Sunt si eu un om! Nu vreau sa ma schimb ! De ce nu vreti sa acceptati asta?
Simt ceva straniu. Parca se deschide ceva in mine. Dar se intuneca la loc. Era doar o tentativa de iluminare.
Ma trec frigurile prin tot corpul. Ma cutremur. Mi se amesteca imaginile din fata. Nu mai suport! Sunt terminata1 Nu mai vad! Nu mai aud1 nu mai simt! Nu mai pot! Sunt epuizata. Ma sfarsesc tragic…
Dar, ce se intapla? Incep sa vad, sa aud, sa simt. Imi revin. Inteleg cuvintele, imaginile se clarifica. Incetul cu incetul imi revin si ma simt mai putin obosita, mai putin epuizata. Simt cum imi circula sangele prin vene. Simt ca nu mai sunt asa palida. Imi revine culoarea in obraji. Ma simt mai bine, dar ceva ma impinge sa evadez! Dar de unde? De ce? Nu stiu… dar sentimentul e tot mai puternic! Ma las in voia lui si plutesc…
Evadez…dar unde? Nu mai sunt prizoniera gandurilor. Ma indepartez usor de trup, gandul se goleste de mizerii,iar sufletul se deschide spre ceva nou, ceva nemaivazut, ceva extraordinar! Dar totusi ce-i acel “ceva”? Nu stiu...
***
Imi port pasii sub valul tristetii. Sarutul dulce al mortii si cel amar al razbunarii se preling peste buzele mele crapate si fara viata. Atingerea infierbantata a pasiunii ma mangaie. Tu...tu esti flacara mistuitoare a pasiunii moarte si sub atingerea ta totul se preface in scrum. Pana chiar si sufletul meu de inger cazut in ispita.
Propria-mi viata nu va mai avea sens in zori. Cerul e pe moarte. Se scalda in sange, dar o raza de argint ii alunga suferinta. Totul se sparge in milioane de bucatele si se imprastie pe bolta asemeni cioburilor de oglinda.
Maine, in zori, voi afla raspunsul ! Voi sti daca mai traiesc sau nu. Voi incerca sa-mi deslusesc scopul pentru care mai respir sau voi multumi Divinului ca sunt doar o entitate ce pluteste in deriva...
***
Lucrurile care te fac fericit dureaza doar o clipa…Ma intreb mereu de ce ?
O persoana draga mie mi-a zis o data ca asta e pedeapsa fericirii. Astfel te face sa o pretuiesti mai mult. Pentru ca desi dureaza putin, te face sa te simti ca in rai, te-mbata…Mi-a mai zis ca in clipa in care sunt fericita, ar trebui sa fiu mandra pentru ca asta se datoreaza si mie…
Dar cum as putea credea asta, eu, persoana care nu mai crede nici macar in propriul « te iubesc».
Am gresit mult in frageda-mi viata…Am de recuperat mult si multe…Imi este dor de mirosul fericirii…Miros de nisip fierbinte si alge, de camp de levantica si stropi de roua…De tigari fumate pe sinele de tren cu ea…mirosul pielii mangaiate de apa fierbine…poezii scrise pe servetele sau nascocite in tramvai…calatorii interzise si riscuri asumate eroic…discutii lungi pana tarziu in noapte si somn pe saltea…inghetata pe bat si seminte…
Lucruri marunte care iti fac viata un rai…
Amintiri adunate in cutii…
Pana cand ?
***
...M-am trezit...
Amintiri din pruncie 2
Niste poezii din pruncie,prafuite, uitate, dar gasite tot pe forumul acela
Culoare
Lasa-ma sa te ating
Si-ti voi colora pielea.
Lasa-ma sa te sarut
Si-ti voi colora zambetul.
Lasa-ma sa te iubesc
Si-ti voi colora sufletul.
...
De ce cand lumina cea vie dispare
Te spulberi si tu odata cu ea?
Cand dragostea-si pierde din marea-i valoare
Voi sta-ngenuncheata pe inima mea.
Voi plange intr-una cu lacrimi amare
Voi plange-n surdina o zi si o noapte.
Atunci cand lumina cea vie dispare
Si tot ce-a ramas numi-le-voi soapte...
Luna
Incet, incet rasare Luna
Pe cerul plumburiu…
Dar mie-mi este chiar totuna
Caci sufletu-mi e straveziu.
Nu pot simti, nu pot iubi
Si viata mea se stinge.
Ravnesc la Luna de argint
Dar n-o s-o pot atinge.
Ea e departe pentru noi,
Aproape pentru cei trecuti,
Departe e si pentru voi
Si mare pentru cei marunti!
Ea tinde spre perfectiune,
Si pentru mine e-un mister…
Incerc s-accept cu-amaraciune,
Dar sperantele imi pier…
Multumire
Si de n-ai fi tu
Nici eu n-as fi.
Si de nu m-ai iubi
Nici eu n-as iubi.
Si de n-ai avea incredere in mine
Nici eu n-as avea.
Asa ca iti multumesc pentru ca existi
Si-mi arati ce inseamna a avea un rost in viata.
Culoare
Lasa-ma sa te ating
Si-ti voi colora pielea.
Lasa-ma sa te sarut
Si-ti voi colora zambetul.
Lasa-ma sa te iubesc
Si-ti voi colora sufletul.
...
De ce cand lumina cea vie dispare
Te spulberi si tu odata cu ea?
Cand dragostea-si pierde din marea-i valoare
Voi sta-ngenuncheata pe inima mea.
Voi plange intr-una cu lacrimi amare
Voi plange-n surdina o zi si o noapte.
Atunci cand lumina cea vie dispare
Si tot ce-a ramas numi-le-voi soapte...
Tablou
Pe mare se vede apusul de soare
O voce ma-mbie usor sa adorm
Imi sufla o vorba si simt ca ma doare..
Mor!
Imi caut fiinta prin viata-mi amara
Dar sufletu-mi piere-n amurgul duios
Iar lumea e gata-n curand sa rasara
Frumos..
In zare, departe, e negru abisul
Si doarme si marea, nici freamat, nici zbor,
Si cerul cu stele se-mbina cu visul
Usor...
O voce ma-mbie usor sa adorm
Imi sufla o vorba si simt ca ma doare..
Mor!
Imi caut fiinta prin viata-mi amara
Dar sufletu-mi piere-n amurgul duios
Iar lumea e gata-n curand sa rasara
Frumos..
In zare, departe, e negru abisul
Si doarme si marea, nici freamat, nici zbor,
Si cerul cu stele se-mbina cu visul
Usor...
Luna
Incet, incet rasare Luna
Pe cerul plumburiu…
Dar mie-mi este chiar totuna
Caci sufletu-mi e straveziu.
Nu pot simti, nu pot iubi
Si viata mea se stinge.
Ravnesc la Luna de argint
Dar n-o s-o pot atinge.
Ea e departe pentru noi,
Aproape pentru cei trecuti,
Departe e si pentru voi
Si mare pentru cei marunti!
Ea tinde spre perfectiune,
Si pentru mine e-un mister…
Incerc s-accept cu-amaraciune,
Dar sperantele imi pier…
Spune-mi
Spune-mi ca nu e ceva intamplator
ca noi ne-am cunoscut!
Spune-mi ca nu e un vis
cand suntem impreuna!
Spune-mi ca viata nu-si bate joc de noi
pentru ca ne-a unit destinele!
Spune-mi ca inimile noastre nu mint
cand spun: Te iubesc!
Spune-mi ca…
Sau mai bine taci si…
saruta-ma pe frunte!
ca noi ne-am cunoscut!
Spune-mi ca nu e un vis
cand suntem impreuna!
Spune-mi ca viata nu-si bate joc de noi
pentru ca ne-a unit destinele!
Spune-mi ca inimile noastre nu mint
cand spun: Te iubesc!
Spune-mi ca…
Sau mai bine taci si…
saruta-ma pe frunte!
Multumire
Si de n-ai fi tu
Nici eu n-as fi.
Si de nu m-ai iubi
Nici eu n-as iubi.
Si de n-ai avea incredere in mine
Nici eu n-as avea.
Asa ca iti multumesc pentru ca existi
Si-mi arati ce inseamna a avea un rost in viata.
Paradox
Privesc in intunericul luminos.
Vad totul clar, ca prin ceata,
Dar lumina negrului ma orbeste.
Negrul e curat, dar albul e impur.
Vad totul in intuneric si totusi sunt oarba.
Aud urlete mangaindu-mi auzul:
Grave cantate de ingeri, acute de demoni,
Impreuna dand nastere unui cantec de leagan
Pentru cei suparati pe viata si
Vad totul clar, ca prin ceata,
Dar lumina negrului ma orbeste.
Negrul e curat, dar albul e impur.
Vad totul in intuneric si totusi sunt oarba.
Aud urlete mangaindu-mi auzul:
Grave cantate de ingeri, acute de demoni,
Impreuna dand nastere unui cantec de leagan
Pentru cei suparati pe viata si
Dornici de o singura alinare: moartea!
Amintiri din pruncie
Mi-am gasit intamplator forumul pe care l-am facut inca in perioada liceului. Pe atunci nu erau bloguri. Daca vroiai sa fii tare pe net avei forum. Ei, eu aveam. Si azi, recitind ce am scris pe acolo, am dat peste niste poezioare scrise de mine in timpul orelor. Le voi posta si aici si voi da si eventuale explicatii, chiar daca doar eu stiu despre cine e vorba :P
Directoarea, maniaca de ursi de plusi. era profa mea de teorie, solfegiu, dicteu
Cu ursul pe umar ea galesa trece
Solfegiul rasuna-ntr-o clasa
Mai ia cate-o sapca, dar palma ei rece
Iti lasa o dara pe ceafa...
Ursoaica se plange ca ursul ei gras
Amanta frumoasa-si gasise
Iar Herman saracu, batran si retras
Destula iubire primise.
...deci, in cateva cuvinte: aveam ora lunea de la 8 la 12 cu ea. si cand ii auzeam pasii pe coridor, ne puneam ca bolanzii sa solfegiem,iar ea cand intra in clasa ne vedea ce copii silitori eram...dar isi dadea seama ca acasa nu facea niciodata nimic si ca numa inainte de ora cateva minute...avea mania cu ursii de plusi; daca aveai nevoie de ceva ii duceai un ursulet. Herman e primul ei ursulet. are vreo 60 de ani...daca te prindea cu sapca pe coridor, ti-o confisca si mai primeai si una dupa ceafa...am adorat-o tot timpul
Profa de romana
E mare si tare,
se crede o doamna
Cafeaua si cartea nu ii lipsesc
Dar vine la 9 ca-i place sa doarma
Iar ei de la 8, manganul belesc...
deci...profa de romana...cand ma gandesc la ea...of, mai bine nu .
aveam ore de la 8 si ea aparea la scoala p 9.mereu avea cafeaua in mana..apoi nici noi nu am mai mers la ore si intr-a 12-a nu am facut nici macar jumate din orele care trebuiau facute...acuma a ajuns sa imi fie profa si la facultate. imi e tare draga. Acuma ne-am dori noi sa nu vina la ore, dar asta nu se intampla...
Profu' de isto
In clasa razboiul aproape e gata
Nu e razboi, e vreme de pace.
Profu vorbeste, eleva nu-i tace
Si urla la clasa: "Unde e hartaaaaaa???"
despre dragul meu prof de isto ce sa va spun. toata ziua urla ca unde e harta, aia ii sigur . iar io nu suportam istoria, dar paradoxal adoram profesoru. si dupa 8 ani in care mi-a predat, am devenit una din preferatele lui...de aceea imi permiteam sa vb in orele lui, sau in a 12 sa dorm...ca mai apoi sa dau bacu din istorie si sa si iau nota mare ...paradoxal, huh?
Profa de geogra
Cand intra in clasa elevii-s smeriti
Si musca-si incheie zburatul
Noi stam la harta cu ochii beliti
De frica-ti inghiti si oftatul...
...cam asa era la profa de geogra...nu povestesc mult de ea k ma trec frigurile...in schimb ce stiu la geogra de la ea am invatat...deci, concluzia mea: ca si profesoara jos palaria...ca si persoana...lasam loc de interpretari...a fost diriginta mea in gimnaziu. tare greu treceau orele de dirigentie. la un moment dat am poreclit-o Iceberg, banuiesc ca va dati seama de ce !!!
Directoarea, maniaca de ursi de plusi. era profa mea de teorie, solfegiu, dicteu
Cu ursul pe umar ea galesa trece
Solfegiul rasuna-ntr-o clasa
Mai ia cate-o sapca, dar palma ei rece
Iti lasa o dara pe ceafa...
Ursoaica se plange ca ursul ei gras
Amanta frumoasa-si gasise
Iar Herman saracu, batran si retras
Destula iubire primise.
...deci, in cateva cuvinte: aveam ora lunea de la 8 la 12 cu ea. si cand ii auzeam pasii pe coridor, ne puneam ca bolanzii sa solfegiem,iar ea cand intra in clasa ne vedea ce copii silitori eram...dar isi dadea seama ca acasa nu facea niciodata nimic si ca numa inainte de ora cateva minute...avea mania cu ursii de plusi; daca aveai nevoie de ceva ii duceai un ursulet. Herman e primul ei ursulet. are vreo 60 de ani...daca te prindea cu sapca pe coridor, ti-o confisca si mai primeai si una dupa ceafa...am adorat-o tot timpul
Profa de romana
E mare si tare,
se crede o doamna
Cafeaua si cartea nu ii lipsesc
Dar vine la 9 ca-i place sa doarma
Iar ei de la 8, manganul belesc...
deci...profa de romana...cand ma gandesc la ea...of, mai bine nu .
aveam ore de la 8 si ea aparea la scoala p 9.mereu avea cafeaua in mana..apoi nici noi nu am mai mers la ore si intr-a 12-a nu am facut nici macar jumate din orele care trebuiau facute...acuma a ajuns sa imi fie profa si la facultate. imi e tare draga. Acuma ne-am dori noi sa nu vina la ore, dar asta nu se intampla...Profu' de isto
In clasa razboiul aproape e gata
Nu e razboi, e vreme de pace.
Profu vorbeste, eleva nu-i tace
Si urla la clasa: "Unde e hartaaaaaa???"
despre dragul meu prof de isto ce sa va spun. toata ziua urla ca unde e harta, aia ii sigur . iar io nu suportam istoria, dar paradoxal adoram profesoru. si dupa 8 ani in care mi-a predat, am devenit una din preferatele lui...de aceea imi permiteam sa vb in orele lui, sau in a 12 sa dorm...ca mai apoi sa dau bacu din istorie si sa si iau nota mare ...paradoxal, huh?
Profa de geogra
Cand intra in clasa elevii-s smeriti
Si musca-si incheie zburatul
Noi stam la harta cu ochii beliti
De frica-ti inghiti si oftatul...
...cam asa era la profa de geogra...nu povestesc mult de ea k ma trec frigurile...in schimb ce stiu la geogra de la ea am invatat...deci, concluzia mea: ca si profesoara jos palaria...ca si persoana...lasam loc de interpretari...a fost diriginta mea in gimnaziu. tare greu treceau orele de dirigentie. la un moment dat am poreclit-o Iceberg, banuiesc ca va dati seama de ce !!!
marți, 2 februarie 2010
Trenul...
Am primit un premiu. Chiar m-am bucurat mult si iti multumesc inca o data pentru surpriza, BlackCat.
Realizez ca, oamenii, asa cum vin, asa si pleaca din viata mea. E ca in vorba aia, daca Dumnezeu iti inchide o usa, sigur iti deschide o fereastra. Asa e si cu oamenii, cu aceeia care, poate, odata, stiau totul despre mine, dar despre care acum nu mai stiu nimic.
Parca mi-e dor de acei oameni langa care credeam ca voi imbatrani, fie ei prieteni, colegi sau pur si simplu oameni care si-au lasat amprenta in inima mea.
Acesta sa fie oare cursul vietii? Uitam ce e vechi, demodat, si ne concentram asupra noului? Trendurile astea imi dau dureri de cap.
Au fost, sunt si mereu vor fi astfel de persoane. Vin, stau si apoi pleaca.
Dar mai bine nu mai zic nimic ci va las cu mesajul unui ppt. primit mai demult de la cineva. Mesajul merge perfect cu starea mea de spirit.
Dar inainte sa cititi mai departe, va atasez si muzica perfecta sa fiti si voi "in the mood"
aici
Realizez ca, oamenii, asa cum vin, asa si pleaca din viata mea. E ca in vorba aia, daca Dumnezeu iti inchide o usa, sigur iti deschide o fereastra. Asa e si cu oamenii, cu aceeia care, poate, odata, stiau totul despre mine, dar despre care acum nu mai stiu nimic.
Parca mi-e dor de acei oameni langa care credeam ca voi imbatrani, fie ei prieteni, colegi sau pur si simplu oameni care si-au lasat amprenta in inima mea.
Acesta sa fie oare cursul vietii? Uitam ce e vechi, demodat, si ne concentram asupra noului? Trendurile astea imi dau dureri de cap.
Au fost, sunt si mereu vor fi astfel de persoane. Vin, stau si apoi pleaca.
Dar mai bine nu mai zic nimic ci va las cu mesajul unui ppt. primit mai demult de la cineva. Mesajul merge perfect cu starea mea de spirit.
Dar inainte sa cititi mai departe, va atasez si muzica perfecta sa fiti si voi "in the mood"
aici
Trenul vietii
Acum catva timp am citit o carte in care viata a fost comparata cu o calatorie de tren.
O lectura foarte interesanta.
Viata este ca o calatorie cu trenul:
Urcam si coboram des, exista accidente,
surprize placute la unele statii
si tristete adanca la altele.
Atunci cand ne nastem si urcam in tren,
intalnim oameni despre care credem,
ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre:
parintii nostri.
Din pacate, adevarul este altfel.
Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.
E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra.
Acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri
si acei oameni minunati pe care ii iubim.
Unele dintre aceste persoane care urca in tren, privesc calatoria ca o plimbare scurta.
Altii gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei.
Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.
Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic...
Unii urca si coboara, si noi abia i-am observat.
Ne mira faptul ca unii pasageri,
pe care ii iubim cel mai mult,
se muta in alt vagon
si ne lasa singuri in
aceasta etapa a
calatoriei noastre.
Bineinteles noi nu ne
lasam opriti si ne
straduim sa-i gasim
si sa ne inghesuim sa
trecem si sa ne mutam
in vagonul lor.
Din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat
Nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri...
....dar fara intoarcere.
Deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil.
Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei...
Sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra.
Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga
Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobori definitiv din tren si nici cand vor cobori cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi.
Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren.....
Da, cred acest lucru.
Despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa.
Va fi intristator sa-i las singuri
pe cei mai dragi mie.
Dar am speranta ca odata si odata va veni gara centrala, si am senzatia,
ca am sa-i vad sosind,
cu bagaje pe care
inca nu le-au avut
atunci cand au
urcat in tren.
Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora.
Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a meritat osteneala.
Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe.
Calatorie placuta !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
