Amintiri din pruncie 3

Recitindu-ma, parca nu ma recunosc...


Ma plimb. E frig si e intuneric. Nici un suflet pe afara, doar eu si umbra mea. Pe strada se intinde un covor de gunoaie aruncate si suflate de vant in toate directiile. Nici nu-ti vine sa te mai uiti. Nimeni nu face nimic impotriva si astfel ramai cu un gust amar.
Vantul bate din ce in ce mai puternic si simt ca nu pot respira. Intru in panica, dar imi trece repede. Imi continui drumul presarat de gunoaie incercand sa dau peste un suflet ratacit, asa ca mine.
Pasesc cu privirea in pamant. Nici nu-mi dau seama cum las in urma strada pustie si bezna si ma indrept catre un punct fix din departare care probabil e doar in imaginatia mea. Si totusi maresc pasul cu gandul de a ajunge cat mai repede la destinatie. Dar nu-mi dau seama ca patrund din ce in ce mai adanc in necunoscut, intr-un intuneric si mai adanc, si mai negru ca cel obisnuit.
Simt o forta care ma atrage tot mai mult catre centru, dar nu pot sa-mi dau seama ce ar putea fi. Inchid ocghii si pornesc inainte calauzita de o mana invizibila, careia ii simt atingerea si caldura in palma mea.
Aud voci in jurul meu, dar nu-mi deschid ochii sa vad cine vorbeste. Unele sunt voci calde, altele aspre, unii plang, altii rad, unele canta, altele vorbesc dar n-am puterea de a-mi deschide ochii; urechile imi percepteaza orice miscare. Incerc sa le deslusesc graiul, dar tot degeaba. E o limba pe care n-o cunosc, dar parca totusi o inteleg. Sunt chemari disperate si rugaciuni fierbinti.
Si totusi ma simt speciala. Mana ma conduce, dar eu simt ca as vrea sa intru in mijlocul lor si sa-i ascult pe fiecare in parte. Dar nu pot. Trebuie sa-mi continui drumul, calauzita de acea mana care se raceste treptat. Chiar si cu ochii inchisi ma simt in siguranta, pentru ca in sfarsit stiu ca nu sunt singura. E cineva cu mine care ma protejeaza si-mi pazeste pasii. Dar mana se raceste in continuu. Astfel, fara sprijin si pornita spre o lume care nu mi-e deloc cunoscuta, incepe sa-mi fie frica.
Simt ca pasesc pe un drum care imi duce pasii tot mai adanc; parca as intra intr-un tunel, care se cufunda in pamant.
Aerul e din ce in ce mai rece, Caldura mainii protectoare a disparut complet, iar vocile nu se mai aud. Reusesc sa-mi deschid ochii, dar nu vad nimic. E intuneric. Nici un firicel de lumina nu poate strapunge bezna. Dar totusi ma simt inchisa. In jurul meu doar bezna, dar simt limita. E o senzatie, parca as fi inchisa sub o cupola imensa de sticla. Si iarasi nici un suflet imprejur.
Sunt izolata de orice fiinta, sunt izolata de lume… De fapt sunt izolata de mine insami. Acum intervine adevarata panica si nu pot sa inteleg cum am putut sa ma las condusa de acea calauza inselatoare.
Parca aud iar acele glasuri si simt ca incep sa-mi revin. Un fir de lumina strapunge bezna, si intr-o fractiune de secunda s-a mai luminat. Am reusit sa observ alte cupole de sticla ca a mea, fiecare avand cate un prizonier. Ei stau in genunchi, cu mainile impreunate si ochii stinsi. Se roaga. Eu ii vad, insa ei nu arata in nici un fel ca m-ar fi observat.
Sunt de fapt oameni normali in ochii carora se poate citi disperarea, panica, suferinta, regretele. Insa toti par acomodati cu locul lor si se poarta de parca ar fi singurii din Univers. Si eu as avea atatea intrebari sa le pun. Dar nimeni nu ma baga in seama. Parca nu m-ar auzi. Sunt niste ignoranti. Nici n-are rost sa ma consum pentru ei. Dar daca nu pentru ei atunci pentru cine? Si atunci imi dau seama ca ei sunt acolo de foarte mult timp si nu mai au sansa sa paraseasca acel loc. Parca s-ar fi resemnat.
Dintr-odata unul isi ridica privirea, se uita la mine si da din cap in semn de dezaprobare. Imi da de inteles ca acea mana calda m-a condus intr-un loc din care nu voi mai putea scapa vreodata. Am fost pacalita, la fel ca si ei. Imi dau seama ca de fapt acele clipe de tacere erau momente de reculegere pastrate in amintirea unui nou suflet ratacit: chiar eu insami.
Mi-am semnat astfel, cu propria mana, condamnarea la izolare si suferinta, adica propria-mi pieire. Speriata pana la moarte cand am realizat ce mi-am facut, am intrat intr-un fel de lesin, mi-am pierdut cunostinta si am inceput oarca sa plutesc in bolul meu, nepasandu-mi mai tarziu de nimic si incercand sa ma integrez printre ceilalti.

***

Sunt crispata! Disper! In fata mea doar neantul! Ma asteapta… ma atrage…Ma cheama. M-am saturat de tot. Ei nu vor decat sa ma distruga. Vreau sa dispara! Simt ca ma topesc sub privirile lor arzatoare. Imi iau viata, imi sorb ultima picatura de iubire, ultimul strop de speranta.
M-au calcat, mi-au furat bucuriile la care aveam dreptul, mi-au taiat aripile. Sunt vinovati pentru starea mea si de aceea ii urasc!
Ma simt goala si diferita de ceilalti. Ma simt separata de viata, prieteni, iubire, lucruri ce erau la un moment dat cele mai importante pentru mine. Mi-am pierdut prietenii, mi-am pierdut iubirea. Mi-am distrus viata. Nu gasesc argumente pentru a-mi continua viata.
Incep sa-mi dau seama ca eu sunt unica vinovata pentru decaderea si dezintegrarea mea si nu ei. I-am mintit, m-am mintit…dar totusi ii urasc pentru ca ei sunt buni, iar eu traiesc o viata plina de deziluzii.
Vreau clipele frumoase si bucuriile mici ale vietii, care te fac fericit, inapoi. Imi vreau iubirea inapoi, pe care am pierdut-o tot din vina mea. Imi scapa printre degete ca si nisipul fin al marii. Si nici n-am observat cat de mult ma iubeste, pana cand n-am pierdut-o. Acum nu mai am nici o sansa. Mi-e dor de iubirea mea. Am pierdut-o pe veci.
Ma simt langa o prapastie. Totul e acoperit in jur de ceata. Dar trebuie sa pornesc, desi nu vad unde calc. Pot pasi pe drumul care ma va duce departe de pericol, dar pot pune piciorul gresit, si atunci, In timp ce cad in gol, imi revad viata prin fata ochilor. Apare si chipul iubirii mele: mai frumos ca niciodata. Ma cheama, dar eu ma prabusesc in infinit. Nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Ma descompun treptat, iar din mine va mai ramene doar o simpla amintire care va fi totusi uitata peste un timp.

***

Stau si privesc in gol. Aud cuvinte, dar nu le percep. Se lovesc de mine si dispar asa cum au aparut. E doar un fundal sonor. Mintea mea e incarcata, dar nu stiu cu ce. Se vorbeste in continuare. Cineva vorbeste de mine. Se fac aluzii.
Subconstientul meu nu accepta acele cuvinte. Nu las sa fiu distrusa. Ni se atrage atentia, dar putini asculta. Probabil si altii sunt cu mintea in alta parte. Se vede dupa ochii lor fixati pe un punct in gol: nici o clipire, nici o miscare, nimic.
Altii, in schimb, se daruiesc cu trup si suflet. Dar oare cati dintre ei sunt asa cu adevarat? Oare cati se prefac pentru ochii lumii? Eu am fost candva asa?
Vorbele nu se opresc. Se aud in continuare. Fundalul nu se stinge. E ca o melodie pe care doar unii o pot intelege. E asa de ciudat! Incerc sa fiu atenta. Ma uit si ascult, dar degeaba! Aud cuvintele, dar nu le inteleg. Parca s-ar vorbi intr-o alta limba. Oare ce se intampla cu mine?
Simt cum mi se goleste mintea, dar inima tot nu-si deschide portile. E vorba oaia pierduta de turma. De parca s-ar vorbi de mine. Ar vrea sa-i inteleg aluziile.
Dar oare ce se intampla? Da, m-am schimbat! Am gresit! Sunt si eu un om! Nu vreau sa ma schimb ! De ce nu vreti sa acceptati asta?
Simt ceva straniu. Parca se deschide ceva in mine. Dar se intuneca la loc. Era doar o tentativa de iluminare.
Ma trec frigurile prin tot corpul. Ma cutremur. Mi se amesteca imaginile din fata. Nu mai suport! Sunt terminata1 Nu mai vad! Nu mai aud1 nu mai simt! Nu mai pot! Sunt epuizata. Ma sfarsesc tragic…
Dar, ce se intapla? Incep sa vad, sa aud, sa simt. Imi revin. Inteleg cuvintele, imaginile se clarifica. Incetul cu incetul imi revin si ma simt mai putin obosita, mai putin epuizata. Simt cum imi circula sangele prin vene. Simt ca nu mai sunt asa palida. Imi revine culoarea in obraji. Ma simt mai bine, dar ceva ma impinge sa evadez! Dar de unde? De ce? Nu stiu… dar sentimentul e tot mai puternic! Ma las in voia lui si plutesc…
Evadez…dar unde? Nu mai sunt prizoniera gandurilor. Ma indepartez usor de trup, gandul se goleste de mizerii,iar sufletul se deschide spre ceva nou, ceva nemaivazut, ceva extraordinar! Dar totusi ce-i acel “ceva”? Nu stiu...

***

Imi port pasii sub valul tristetii. Sarutul dulce al mortii si cel amar al razbunarii se preling peste buzele mele crapate si fara viata. Atingerea infierbantata a pasiunii ma mangaie. Tu...tu esti flacara mistuitoare a pasiunii moarte si sub atingerea ta totul se preface in scrum. Pana chiar si sufletul meu de inger cazut in ispita.
Propria-mi viata nu va mai avea sens in zori. Cerul e pe moarte. Se scalda in sange, dar o raza de argint ii alunga suferinta. Totul se sparge in milioane de bucatele si se imprastie pe bolta asemeni cioburilor de oglinda.
Maine, in zori, voi afla raspunsul ! Voi sti daca mai traiesc sau nu. Voi incerca sa-mi deslusesc scopul pentru care mai respir sau voi multumi Divinului ca sunt doar o entitate ce pluteste in deriva...

***

Lucrurile care te fac fericit dureaza doar o clipa…Ma intreb mereu de ce ?
O persoana draga mie mi-a zis o data ca asta e pedeapsa fericirii. Astfel te face sa o pretuiesti mai mult. Pentru ca desi dureaza putin, te face sa te simti ca in rai, te-mbata…Mi-a mai zis ca in clipa in care sunt fericita, ar trebui sa fiu mandra pentru ca asta se datoreaza si mie…
Dar cum as putea credea asta, eu, persoana care nu mai crede nici macar in propriul « te iubesc».
Am gresit mult in frageda-mi viata…Am de recuperat mult si multe…Imi este dor de mirosul fericirii…Miros de nisip fierbinte si alge, de camp de levantica si stropi de roua…De tigari fumate pe sinele de tren cu ea…mirosul pielii mangaiate de apa fierbine…poezii scrise pe servetele sau nascocite in tramvai…calatorii interzise si riscuri asumate eroic…discutii lungi pana tarziu in noapte si somn pe saltea…inghetata pe bat si seminte…
Lucruri marunte care iti fac viata un rai…
Amintiri adunate in cutii…
Pana cand ?

***

...M-am trezit...