"I am Adonis!!!" he was screaming while young women were crawling in his arms. She was crying and left outside breathless.
Adonis ( Earths "lord"), in Greek mythology, the god of beauty and desire, is a figure with Northwest Semitic antecedents, where he is a central figure in various mystery religions. His religion belonged to women: the dying of Adonis was fully developed in the circle of young girls around the poet Sappho from the island of Lesbos, about 600 BCE, as revealed in a fragment of Sappho's surviving poetry.[1]
Adonis is one of the most complex figures in classical times. He has had multiple roles, and there has been much scholarship over the centuries concerning his meaning and purpose in Greek religious beliefs. He is an annually-renewed, ever-youthful vegetation god, a life-death-rebirth deity whose nature is tied to the calendar. His name is often applied in modern times to handsome youths, of whom he is the archetype. Adonis is often referred to as the mortal god of Beauty.
...si spre fericirea mea e ultima in care trebuie sa te astept...Mai sunt doar cateva ore si vei aparea. Stii ca esti pentru mine acea prima raza de soare care strapunge bezna noptii? Te astept precum solul insetat primele picaturi de ploaie...
Astept sa vii, sa iti pot spue cat de mult am suferit in aceste zile cat nu ai fost langa mine. Sa-ti spun cat de tare mi se rupea sufletul cand a trebuit sa fiu cruda cu acele suflete care au avut o zi mai proasta si apoi cum am plans intr-un colt, sa nu ma vada nimeni ca si eu sufar din cauza cruzimii mele care uneori sunt obligata sa o port ca pe o masca de carnaval.
Sa-ti spun cum am descoperit ca sunt si eu un om si pot suferi cot la cot cu sufletelele acelora pe care trebuie sa ii slefuiesc, asemenea diamantelor necioplite.
Sa-ti spun cum a trebuit sa pedepsesc pe cea care a vrut sa atinga miseleste perfectiunea.
Sa-ti spun ca fiecare zi aduce noi aventuri, suferinte, placeri, surprize placute sau neplacute, dar fara tine seara se lasa usor, dar noaptea trece greu si ma chinuie. Ma chinuie pentru ca e neplacut sa dorm singura si suferinta solitudinii e coplesitoare.
Astept acel gol in stomac care apare cand aud cheia ta invartindu-se in usa si pasii tai hotarati apasand scarile.
Astept aroma cafelei de dimineata si zgomotul ei care ma trezeste la o noua zi, dar de data asta o zi petrecuta in compania ta...
Astept sa te uiti la mine in felul in care imi sugerezi ca e vremea sa ne jucam ca doi copii care nu au nevoie de jucarii pentru a se simti minunat impreuna.
Sa mergem impreuna la cumparaturi si mai apoi sa ne plangem ca nu ne ajung banii, dar totusi sa luam ciocolata care ne va purta pe meleagurile dulci ale gustului.
Sa luam masa impreuna dupa ce te pui sa gatesti pentru a-mi face mie o placere.
Sa stam la povesti langa o tigara si o cana de cafea cu mult lapte si zahar, amintindu-ne de vremea cand inca eram copii in viata comuna...
Urasc momentele cand trebuie sa pleci, dar le iubesc in acelasi timp deoarece stiu ca apoi te intorci si imi inseninezi viata. Asa se intampla mereu, iar aceasta este o rutina placuta.
Nu ne mai desparte mult, asa ca te astept...
De vreo 2 saptamani am acelasi vis care se repeta la nesfarsit: ai ajuns acasa si totul e perfect. facem dragoste ca nebunii, iesim la plimbari lungi, ne vedem cu prieteni pe care nu i-ai intalnit de mult, mergem acasa si facem dragoste din nou, apoi adormim incolaciti.Totul e perfect...pana in momentul in care ma trezesc si incerc sa te ating. Dar nu esti in pat. Prima impresie e mereu ca te-ai trezit inaintea mea. Sar din pat, dar nu esti nici in camera, nici nu esti la dus si nici jos la alimentara sa iei cafea sau la plimbare cu Lara. Atunci intru in panica si realizez ca inca mai sunt cateva zile pana la venirea ta cu adevarat... Ma prabusesc inapoi in pat si ma rog sa treaca timpul cat mai repede. Stii, acum citesc cartea aia ce am primit-o cadou de la tine. Imi aminteste de noptile cand stateam amandoi in pat, linistiti, fiecare cu cartea lui si ne opream din citit doar sa ne mai dam cate un pupic. Am fluturi in stomac de fiecare data cand imi aduc aminte ce gust au saruturile tale. Ma trec fiorii cand ma gandesc cum ma atingeai sau mangaiai... Inca putin si toate astea vor fi din nou. Noaptea asta a fost insa diferita de celelalte. Am visat ca ai ajuns acasa, insa nu ai fost tu cel asteptat. Erai pasiv si indiferent. Ne certam din orice fleac si eram pe punctul de a ne desparti. Atunci m-am trezit. A fost o usurare sa te gasesc langa mine in pat. Te-am trezit si ti-am povestit repede ce am visat. Dar ai fost la fel de rece ca in vis...M-am speriat. Te-ai ridicat in capul oaselor si mi-ai zis ca nu poti continua asa. Vrei altceva...Nici nu stiu cand am inceput sa ne certam...Ai vrut sa pleci, dar din fericire te-a oprit zgomotul telefonului meu. Ai ramas sa asculti cine ma suna. " Buna dimineata, dragostea mea!" Erai chiar tu. Si inca intre vis si realitate, tu, cel care te pregateai sa pleci, te-ai evaporat si am ramas cu realitatea. Chiar tu erai la telefon. Nu erai langa mine in pat, dar te simteam langa mine vorbind la telefon. De data asta chiar m-am trezit din cosmar... Nu ti-am mai povestit ce cosmar am avut pentru ca mi-au dat lacrimile cand ti-am auzit vocea. "Te iubesc"-ul tau ma tine in viata...Am recitit dedicatia de pe carte: "Pentru cea mai importanta femeie din viata mea, sa ramanem mereu impreuna..." Hai acasa, dragoste. M-am saturat doar sa te visez. Vreau ca visele mele sa fie din nou reale. Sa te am in carne si oase langa mine... Te iubesc cum numai eu stiu... Grabeste-te. AMR foarte putin, doar cateva zile, dar care trec precum anii... Mi-e dor de tine, soare... Te sarut cu dor, in asteptarea clipelor fierbinti, Mereu a ta, D.
Dragostea mea, m-ai facut cea mai fericita in momentul in care ti-am auzit vocea. Era atat de calda si plina de dragoste. Scuza-mi tremurul involuntar al vocii, dar ma napadeau lacrimi de fericire si nu ma puteam stapani. Nodul mare din gat nu il puteam nicicum inghiti. "Buna seara, dragostea mea!"...acele prime cuvinte pe care nu le-am mai auzit de o vreme mi-au imbalsamat sufletul si inima...Si am plans...Si plang si acum...de fericire, de drag, de dor. Calendarul l-am mazgalit cu 'X'-uri de cand ai plecat...din pacate nu pot sa desemnez o zi ca 'the big day', pentru ca nici tu si nici eu nu stim cand te vei intoarce in bratele mele. Asa ca ma duc sa mai 'x'-ez o zi din viata mea, a ta, a nostra...dar simt ca acel moment se apropie. I could make the sunshine from pure desire...doar pentru noi...mereu...Nu mi-e bine fara tine. Ma trezesc noapte si te caut in pat...Intind mana dupa tine, dar nu te pot ajunge...Esti atat de departe incat simt taisul ascutit al departarii in mintea mea. Sufletul, in schimb, mi-i deschis si te asteapta. Te asteapta mereu si te va astepta si o vesnicie daca trebuie, doar sa stiu ca te intorci la mine. Lara noastra mica si scumpa a implinit un an in lipsa ta. Doar ea ma mai intelege si incearca sa imi aline dorul. Si acum ea e singura care imi sterge urma lacrimilor. Dar sa nu crezi ca ea nu plange. Si ei ii lipsesti. Iar seara, cand mergem la culcare, adoarme in suspine, parca intrebandu-ma: unde e? cand vine? de ce nu mai vine? Iubirea mea, nu uita ca te astept si tu imi dai sens vietii mele. Grabeste-te la mine...Grabeste-te acasa pentru ca noi te asteptam. Te iubesc, soarele meu... Cu patima si dor in suflet, Mereu a ta,
...
P.S.: Te iubesc...ca un pas descult pe o palma fierbine...
Sunt epuizata! Ma simt orfana de dragostea ta...Unde esti? Ce faci? Inca mai exist pentru tine? Je suis malade...(si da, sunt versuri ale lui Joe Dassin si Lara Fabian) A fost prea scurt timpul in care puteam profita de tandretea ta, de sarutarile si mangaierile tale. Nu credeam ca ai se pleci cu adevarat. Dar ai plecat si acum eu ce voi face? Voi fi ca un robot ce urmareste rutina. Ai plecat, dar ai luat cu tine sufletul meu care nu mai...care...l-ai luat si punct. Noptile sunt lungi si grele. Cine ma strange la piept si ma mangaie pe par? In bratele cui ma mai pot cuibari? E amara viata asa ca imi beau cafeaua cu 3 plicuri de zahar. Undeva trebuie sa compensez. Mirosul tau din asternut ba nu ma lasa sa dorm, ba ma trezeste la crudul adevar. Mi-as dori sa pot dormi pana in clipa in care te vei intoarce, iar apoi sa visam impreuna. Langa cine voi mai putea fi copilul pe care il iubesti? Nu voi lasa copilul din mine sa se maturizeze... ...Si chiar daca aceste randuri nu ajung la tine sau nu mi te aduc inapoi, eu voi sti ca prin ele te am mai aproape. Noapte buna, dragoste!
Ma plimb. E frig si e intuneric. Nici un suflet pe afara, doar eu si umbra mea. Pe strada se intinde un covor de gunoaie aruncate si suflate de vant in toate directiile. Nici nu-ti vine sa te mai uiti. Nimeni nu face nimic impotriva si astfel ramai cu un gust amar. Vantul bate din ce in ce mai puternic si simt ca nu pot respira. Intru in panica, dar imi trece repede. Imi continui drumul presarat de gunoaie incercand sa dau peste un suflet ratacit, asa ca mine. Pasesc cu privirea in pamant. Nici nu-mi dau seama cum las in urma strada pustie si bezna si ma indrept catre un punct fix din departare care probabil e doar in imaginatia mea. Si totusi maresc pasul cu gandul de a ajunge cat mai repede la destinatie. Dar nu-mi dau seama ca patrund din ce in ce mai adanc in necunoscut, intr-un intuneric si mai adanc, si mai negru ca cel obisnuit. Simt o forta care ma atrage tot mai mult catre centru, dar nu pot sa-mi dau seama ce ar putea fi. Inchid ocghii si pornesc inainte calauzita de o mana invizibila, careia ii simt atingerea si caldura in palma mea. Aud voci in jurul meu, dar nu-mi deschid ochii sa vad cine vorbeste. Unele sunt voci calde, altele aspre, unii plang, altii rad, unele canta, altele vorbesc dar n-am puterea de a-mi deschide ochii; urechile imi percepteaza orice miscare. Incerc sa le deslusesc graiul, dar tot degeaba. E o limba pe care n-o cunosc, dar parca totusi o inteleg. Sunt chemari disperate si rugaciuni fierbinti. Si totusi ma simt speciala. Mana ma conduce, dar eu simt ca as vrea sa intru in mijlocul lor si sa-i ascult pe fiecare in parte. Dar nu pot. Trebuie sa-mi continui drumul, calauzita de acea mana care se raceste treptat. Chiar si cu ochii inchisi ma simt in siguranta, pentru ca in sfarsit stiu ca nu sunt singura. E cineva cu mine care ma protejeaza si-mi pazeste pasii. Dar mana se raceste in continuu. Astfel, fara sprijin si pornita spre o lume care nu mi-e deloc cunoscuta, incepe sa-mi fie frica. Simt ca pasesc pe un drum care imi duce pasii tot mai adanc; parca as intra intr-un tunel, care se cufunda in pamant. Aerul e din ce in ce mai rece, Caldura mainii protectoare a disparut complet, iar vocile nu se mai aud. Reusesc sa-mi deschid ochii, dar nu vad nimic. E intuneric. Nici un firicel de lumina nu poate strapunge bezna. Dar totusi ma simt inchisa. In jurul meu doar bezna, dar simt limita. E o senzatie, parca as fi inchisa sub o cupola imensa de sticla. Si iarasi nici un suflet imprejur. Sunt izolata de orice fiinta, sunt izolata de lume… De fapt sunt izolata de mine insami. Acum intervine adevarata panica si nu pot sa inteleg cum am putut sa ma las condusa de acea calauza inselatoare. Parca aud iar acele glasuri si simt ca incep sa-mi revin. Un fir de lumina strapunge bezna, si intr-o fractiune de secunda s-a mai luminat. Am reusit sa observ alte cupole de sticla ca a mea, fiecare avand cate un prizonier. Ei stau in genunchi, cu mainile impreunate si ochii stinsi. Se roaga. Eu ii vad, insa ei nu arata in nici un fel ca m-ar fi observat. Sunt de fapt oameni normali in ochii carora se poate citi disperarea, panica, suferinta, regretele. Insa toti par acomodati cu locul lor si se poarta de parca ar fi singurii din Univers. Si eu as avea atatea intrebari sa le pun. Dar nimeni nu ma baga in seama. Parca nu m-ar auzi. Sunt niste ignoranti. Nici n-are rost sa ma consum pentru ei. Dar daca nu pentru ei atunci pentru cine? Si atunci imi dau seama ca ei sunt acolo de foarte mult timp si nu mai au sansa sa paraseasca acel loc. Parca s-ar fi resemnat. Dintr-odata unul isi ridica privirea, se uita la mine si da din cap in semn de dezaprobare. Imi da de inteles ca acea mana calda m-a condus intr-un loc din care nu voi mai putea scapa vreodata. Am fost pacalita, la fel ca si ei. Imi dau seama ca de fapt acele clipe de tacere erau momente de reculegere pastrate in amintirea unui nou suflet ratacit: chiar eu insami. Mi-am semnat astfel, cu propria mana, condamnarea la izolare si suferinta, adica propria-mi pieire. Speriata pana la moarte cand am realizat ce mi-am facut, am intrat intr-un fel de lesin, mi-am pierdut cunostinta si am inceput oarca sa plutesc in bolul meu, nepasandu-mi mai tarziu de nimic si incercand sa ma integrez printre ceilalti.
***
Sunt crispata! Disper! In fata mea doar neantul! Ma asteapta… ma atrage…Ma cheama. M-am saturat de tot. Ei nu vor decat sa ma distruga. Vreau sa dispara! Simt ca ma topesc sub privirile lor arzatoare. Imi iau viata, imi sorb ultima picatura de iubire, ultimul strop de speranta. M-au calcat, mi-au furat bucuriile la care aveam dreptul, mi-au taiat aripile. Sunt vinovati pentru starea mea si de aceea ii urasc! Ma simt goala si diferita de ceilalti. Ma simt separata de viata, prieteni, iubire, lucruri ce erau la un moment dat cele mai importante pentru mine. Mi-am pierdut prietenii, mi-am pierdut iubirea. Mi-am distrus viata. Nu gasesc argumente pentru a-mi continua viata. Incep sa-mi dau seama ca eu sunt unica vinovata pentru decaderea si dezintegrarea mea si nu ei. I-am mintit, m-am mintit…dar totusi ii urasc pentru ca ei sunt buni, iar eu traiesc o viata plina de deziluzii. Vreau clipele frumoase si bucuriile mici ale vietii, care te fac fericit, inapoi. Imi vreau iubirea inapoi, pe care am pierdut-o tot din vina mea. Imi scapa printre degete ca si nisipul fin al marii. Si nici n-am observat cat de mult ma iubeste, pana cand n-am pierdut-o. Acum nu mai am nici o sansa. Mi-e dor de iubirea mea. Am pierdut-o pe veci. Ma simt langa o prapastie. Totul e acoperit in jur de ceata. Dar trebuie sa pornesc, desi nu vad unde calc. Pot pasi pe drumul care ma va duce departe de pericol, dar pot pune piciorul gresit, si atunci, In timp ce cad in gol, imi revad viata prin fata ochilor. Apare si chipul iubirii mele: mai frumos ca niciodata. Ma cheama, dar eu ma prabusesc in infinit. Nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Ma descompun treptat, iar din mine va mai ramene doar o simpla amintire care va fi totusi uitata peste un timp.
***
Stau si privesc in gol. Aud cuvinte, dar nu le percep. Se lovesc de mine si dispar asa cum au aparut. E doar un fundal sonor. Mintea mea e incarcata, dar nu stiu cu ce. Se vorbeste in continuare. Cineva vorbeste de mine. Se fac aluzii. Subconstientul meu nu accepta acele cuvinte. Nu las sa fiu distrusa. Ni se atrage atentia, dar putini asculta. Probabil si altii sunt cu mintea in alta parte. Se vede dupa ochii lor fixati pe un punct in gol: nici o clipire, nici o miscare, nimic. Altii, in schimb, se daruiesc cu trup si suflet. Dar oare cati dintre ei sunt asa cu adevarat? Oare cati se prefac pentru ochii lumii? Eu am fost candva asa? Vorbele nu se opresc. Se aud in continuare. Fundalul nu se stinge. E ca o melodie pe care doar unii o pot intelege. E asa de ciudat! Incerc sa fiu atenta. Ma uit si ascult, dar degeaba! Aud cuvintele, dar nu le inteleg. Parca s-ar vorbi intr-o alta limba. Oare ce se intampla cu mine? Simt cum mi se goleste mintea, dar inima tot nu-si deschide portile. E vorba oaia pierduta de turma. De parca s-ar vorbi de mine. Ar vrea sa-i inteleg aluziile. Dar oare ce se intampla? Da, m-am schimbat! Am gresit! Sunt si eu un om! Nu vreau sa ma schimb ! De ce nu vreti sa acceptati asta? Simt ceva straniu. Parca se deschide ceva in mine. Dar se intuneca la loc. Era doar o tentativa de iluminare. Ma trec frigurile prin tot corpul. Ma cutremur. Mi se amesteca imaginile din fata. Nu mai suport! Sunt terminata1 Nu mai vad! Nu mai aud1 nu mai simt! Nu mai pot! Sunt epuizata. Ma sfarsesc tragic… Dar, ce se intapla? Incep sa vad, sa aud, sa simt. Imi revin. Inteleg cuvintele, imaginile se clarifica. Incetul cu incetul imi revin si ma simt mai putin obosita, mai putin epuizata. Simt cum imi circula sangele prin vene. Simt ca nu mai sunt asa palida. Imi revine culoarea in obraji. Ma simt mai bine, dar ceva ma impinge sa evadez! Dar de unde? De ce? Nu stiu… dar sentimentul e tot mai puternic! Ma las in voia lui si plutesc… Evadez…dar unde? Nu mai sunt prizoniera gandurilor. Ma indepartez usor de trup, gandul se goleste de mizerii,iar sufletul se deschide spre ceva nou, ceva nemaivazut, ceva extraordinar! Dar totusi ce-i acel “ceva”? Nu stiu...
***
Imi port pasii sub valul tristetii. Sarutul dulce al mortii si cel amar al razbunarii se preling peste buzele mele crapate si fara viata. Atingerea infierbantata a pasiunii ma mangaie. Tu...tu esti flacara mistuitoare a pasiunii moarte si sub atingerea ta totul se preface in scrum. Pana chiar si sufletul meu de inger cazut in ispita. Propria-mi viata nu va mai avea sens in zori. Cerul e pe moarte. Se scalda in sange, dar o raza de argint ii alunga suferinta. Totul se sparge in milioane de bucatele si se imprastie pe bolta asemeni cioburilor de oglinda. Maine, in zori, voi afla raspunsul ! Voi sti daca mai traiesc sau nu. Voi incerca sa-mi deslusesc scopul pentru care mai respir sau voi multumi Divinului ca sunt doar o entitate ce pluteste in deriva...
***
Lucrurile care te fac fericit dureaza doar o clipa…Ma intreb mereu de ce ? O persoana draga mie mi-a zis o data ca asta e pedeapsa fericirii. Astfel te face sa o pretuiesti mai mult. Pentru ca desi dureaza putin, te face sa te simti ca in rai, te-mbata…Mi-a mai zis ca in clipa in care sunt fericita, ar trebui sa fiu mandra pentru ca asta se datoreaza si mie… Dar cum as putea credea asta, eu, persoana care nu mai crede nici macar in propriul « te iubesc». Am gresit mult in frageda-mi viata…Am de recuperat mult si multe…Imi este dor de mirosul fericirii…Miros de nisip fierbinte si alge, de camp de levantica si stropi de roua…De tigari fumate pe sinele de tren cu ea…mirosul pielii mangaiate de apa fierbine…poezii scrise pe servetele sau nascocite in tramvai…calatorii interzise si riscuri asumate eroic…discutii lungi pana tarziu in noapte si somn pe saltea…inghetata pe bat si seminte… Lucruri marunte care iti fac viata un rai… Amintiri adunate in cutii… Pana cand ?
Niste poezii din pruncie,prafuite, uitate, dar gasite tot pe forumul acela
Culoare
Lasa-ma sa te ating Si-ti voi colora pielea. Lasa-ma sa te sarut Si-ti voi colora zambetul. Lasa-ma sa te iubesc Si-ti voi colora sufletul.
...
De ce cand lumina cea vie dispare Te spulberi si tu odata cu ea? Cand dragostea-si pierde din marea-i valoare Voi sta-ngenuncheata pe inima mea.
Voi plange intr-una cu lacrimi amare Voi plange-n surdina o zi si o noapte. Atunci cand lumina cea vie dispare Si tot ce-a ramas numi-le-voi soapte...
Tablou
Pe mare se vede apusul de soare O voce ma-mbie usor sa adorm Imi sufla o vorba si simt ca ma doare.. Mor!
Imi caut fiinta prin viata-mi amara Dar sufletu-mi piere-n amurgul duios Iar lumea e gata-n curand sa rasara Frumos..
In zare, departe, e negru abisul Si doarme si marea, nici freamat, nici zbor, Si cerul cu stele se-mbina cu visul Usor...
Luna
Incet, incet rasare Luna Pe cerul plumburiu… Dar mie-mi este chiar totuna Caci sufletu-mi e straveziu.
Nu pot simti, nu pot iubi Si viata mea se stinge. Ravnesc la Luna de argint Dar n-o s-o pot atinge. Ea e departe pentru noi, Aproape pentru cei trecuti, Departe e si pentru voi Si mare pentru cei marunti!
Ea tinde spre perfectiune, Si pentru mine e-un mister… Incerc s-accept cu-amaraciune, Dar sperantele imi pier…
Spune-mi
Spune-mi ca nu e ceva intamplator ca noi ne-am cunoscut! Spune-mi ca nu e un vis cand suntem impreuna! Spune-mi ca viata nu-si bate joc de noi pentru ca ne-a unit destinele! Spune-mi ca inimile noastre nu mint cand spun: Te iubesc! Spune-mi ca… Sau mai bine taci si… saruta-ma pe frunte!
Multumire
Si de n-ai fi tu Nici eu n-as fi. Si de nu m-ai iubi Nici eu n-as iubi. Si de n-ai avea incredere in mine Nici eu n-as avea. Asa ca iti multumesc pentru ca existi Si-mi arati ce inseamna a avea un rost in viata.
Privesc in intunericul luminos. Vad totul clar, ca prin ceata, Dar lumina negrului ma orbeste. Negrul e curat, dar albul e impur. Vad totul in intuneric si totusi sunt oarba. Aud urlete mangaindu-mi auzul: Grave cantate de ingeri, acute de demoni, Impreuna dand nastere unui cantec de leagan Pentru cei suparati pe viata si
Mi-am gasit intamplator forumul pe care l-am facut inca in perioada liceului. Pe atunci nu erau bloguri. Daca vroiai sa fii tare pe net avei forum. Ei, eu aveam. Si azi, recitind ce am scris pe acolo, am dat peste niste poezioare scrise de mine in timpul orelor. Le voi posta si aici si voi da si eventuale explicatii, chiar daca doar eu stiu despre cine e vorba :P
Directoarea, maniaca de ursi de plusi. era profa mea de teorie, solfegiu, dicteu
Cu ursul pe umar ea galesa trece Solfegiul rasuna-ntr-o clasa Mai ia cate-o sapca, dar palma ei rece Iti lasa o dara pe ceafa...
Ursoaica se plange ca ursul ei gras Amanta frumoasa-si gasise Iar Herman saracu, batran si retras Destula iubire primise.
...deci, in cateva cuvinte: aveam ora lunea de la 8 la 12 cu ea. si cand ii auzeam pasii pe coridor, ne puneam ca bolanzii sa solfegiem,iar ea cand intra in clasa ne vedea ce copii silitori eram...dar isi dadea seama ca acasa nu facea niciodata nimic si ca numa inainte de ora cateva minute...avea mania cu ursii de plusi; daca aveai nevoie de ceva ii duceai un ursulet. Herman e primul ei ursulet. are vreo 60 de ani...daca te prindea cu sapca pe coridor, ti-o confisca si mai primeai si una dupa ceafa...am adorat-o tot timpul
Profa de romana
E mare si tare, se crede o doamna Cafeaua si cartea nu ii lipsesc Dar vine la 9 ca-i place sa doarma Iar ei de la 8, manganul belesc...
deci...profa de romana...cand ma gandesc la ea...of, mai bine nu . aveam ore de la 8 si ea aparea la scoala p 9.mereu avea cafeaua in mana..apoi nici noi nu am mai mers la ore si intr-a 12-a nu am facut nici macar jumate din orele care trebuiau facute...acuma a ajuns sa imi fie profa si la facultate. imi e tare draga. Acuma ne-am dori noi sa nu vina la ore, dar asta nu se intampla...
Profu' de isto
In clasa razboiul aproape e gata Nu e razboi, e vreme de pace. Profu vorbeste, eleva nu-i tace Si urla la clasa: "Unde e hartaaaaaa???"
despre dragul meu prof de isto ce sa va spun. toata ziua urla ca unde e harta, aia ii sigur . iar io nu suportam istoria, dar paradoxal adoram profesoru. si dupa 8 ani in care mi-a predat, am devenit una din preferatele lui...de aceea imi permiteam sa vb in orele lui, sau in a 12 sa dorm...ca mai apoi sa dau bacu din istorie si sa si iau nota mare ...paradoxal, huh?
Profa de geogra
Cand intra in clasa elevii-s smeriti Si musca-si incheie zburatul Noi stam la harta cu ochii beliti De frica-ti inghiti si oftatul...
...cam asa era la profa de geogra...nu povestesc mult de ea k ma trec frigurile...in schimb ce stiu la geogra de la ea am invatat...deci, concluzia mea: ca si profesoara jos palaria...ca si persoana...lasam loc de interpretari...a fost diriginta mea in gimnaziu. tare greu treceau orele de dirigentie. la un moment dat am poreclit-o Iceberg, banuiesc ca va dati seama de ce !!!
Inocenta ta ma ucide. Ma face sa simt ca nu ma pot lipsi de ea. Ai devenit drogul cel mai tare pentru mine. O doza mica din tine mi-a fost de ajuns ca sa devin dependenta. Si nu mi-i frica de supradoza. Tu esti un lucru vital pentru mine. Multumesc! Te-ntrebi de ce ? Iti voi spune. Ai readus soarele in viata mea intunecata, ai readus zambetul pe fata posomorata, mi-ai deschis ochii in fata acestei lumi plina de culori, la fel ca si urechile in fata miilor de sunete ce merita auzite. M-ai schimbat! M-ai transformat intr-o copila insetata de cunoastere, care vrea sa descopere fiecare particica a acestei lumi. Cand sunt cu tine fluturii sunt mai colorati, cateii mai pufosi si mai jucausi, apa mai clara si iarba mai verde. Cerul e mereu senin, iar in caz ca apar nori sunt usor de confundat cu vata de zahar cu gust de capsuni. Pietrele zambesc mai tot timpul si au numele nostru inscriptionat pe fata lor. Sunt rasfatata si-mi place. Am nevoie de asa ceva. Vreau sa fiu iar o copila si sa ma bucur de orice fleac. Lucrurile marunte iti fac viata implinita. Stiai asta, asa-i? Acum te las pentru ca e ora viselor, iar deje te vad cum patrunzi in ele. Vii sa-mi tii companie si-n timpul noptii. Ce frumos din partea ta. Vezi… de asta te iubesc!
Cu cat esti mai frumos Cu atat greselile pe care le faci Sunt judecate a fi cat mai oribile, grotesti. Dar pentru mine esti cel mai frumos Si socotesc greselile tale ca a fi facute din dragoste. Toti ne judeca dupa criterii stupide, Ne remarca orice mici scapari, Dar fara sa observe greselile lor Care pot fi mai grave decat ale noastre. Si, totusi, la randul nostru, si noi judecam Uitand ca, de fapt nu avem nici un drept. Altcineva are dreptul de a lua decizii Asupra vietii noastre!
Trăiesc într-o lume în care domneşte haosul, mizeria, răutatea, prostia şi observ că aproape nimeni nu încearcă să o schimbe.Dar de ce? Lor le place să trăiască într-o lume înconjurată de răutate, neseriozitate, minciună? De ce unii nu ştiu altceva decât să fure, să mintă, să le facă numai rău persoanelor din jur?De ce nu vor o lume mai bună, mai frumoasă?Nu vreau o lume perfectă, pentru că ştiu că nu există, dar măcar puţin mai bună!De ce nu vor să se schimbe?
Oare ştim de ce trăim? Ştim care-i scopul nostru în această viaţă? Ce păcat că nu vrem să cunoaştem frumosul şi adevărul.
Dar totuşi în această lume mizerabilă existăşi lucruri bune şi frumoase, pe care de fapt nu trebuie să le cauţi, trebuie doar să-ti deschizi ochii şi vei vedea că sunt chiar în faţa ta, dar din cauza haosului nu le-ai văzut.Ţi-au scăpat! Dar de ce lucrurile bune ne scap mai uşor, iar cele rele rămân, în majoritatea cazurilor? Şi iar apare “de ce ?”. E o întrebare fără de care nu putem trăi. Dar de ce?Şi întrebarea se repetă la nesfârşit.
Dragostea şi speranţa sunt lucruri esenţiale în viaţă. Iubesc şi la rândul meu doresc să fiu iubită. De ce e aşa de importantă dragostea? Poate că fără ea n-aş putea trăi. Sunt sigură că toţi îşi doresc să iubească şi la rândul lor să fie iubiţi. Pentru mine e cel mai important lucru. Ştiu că iubesc şi că sunt iubită, de aceea nu sunt nemulţumită.
Mai există şi speranţa. Speranţa te lasă să-ţi făureşti vise, să-ţi vezi viitorul şi te lasă să fii ceea ce vrei. Dar nu tot timpul dorinţele ţi se împlinesc. Uneori îţi pare rău că ai sperat. Vine cineva şi-ţi spulberă toate visele, te calcă în picioare şi atunci simţi că vrei să mori. Mi s-a întâmplat. Poate şi vouă. Dar nu m-am lăsat. Speranţa tot timpul există şi va fi în inima mea. Chiar dacă au încercat să mă distrugă, nu m-am lăsat şi mi-am continuat clădirea viselor.Acestea sunt singurele lucruri pe care nimeni şi nimic nu mi le poate lua.
Mi-am dat seama că omul mai are nevoiede ceva pentru a supravieţui. Prieteni.Cel puţin la mine aşa e.Ei sunt cărbunii ce întreţin focul din inima mea. Fără ei, viaţa mea nu are nici un sens.
Şi totuşi ce schimbător e omul?Cum se poate că din duşmani devenim prieteni? Dar oare tot aşa de uşor poţi să urăşti persoane care ţi-au fost cândva prieteni buni? Răspunsul e simplu: Da!
De ce are nevoie omul de prieteni?Pentru că în ei găseşti iubire, alinare, îţi poţi împărţi cu ei bucuriile, tristeţile, visele, realizările; la greu sunt alături de tine, dar au aceeaşi pretenţie ca şi tu să fii alături de ei. Nici nu-i greu să-ţi întreţii prietenii:oferi dragoste şi înţelegere, primeşti ceea ce ai oferit. E chiar simplu, dar trebuie să avem grijă să nu-i rănim, căci dacă rupem firul prieteniei şi-l legăm din nou, nodul va rămâne. Greşelile minore trec şi se uită repede, dar cele majore, chiar dacă sunt iertate, nu tot timpul sunt uitate. Dar dacă nu sunt uitate, înseamnă că nu sunt iertate; şi dacă nu se iartă, prietenia va fi un haos în care nu mai ştii dacă să crezi sau nu.
Şi totuşi, ce lucru minunat ne-a oferit Dumnezeu în viaţă:PRIETENII. Ei sunt o parte din viaţa noastră şi merită ...
Eram in primul an de facultate, chiar la inceput. Imi cunosteam cat de cat colegii de clasa inca din timpul examenului de admitere. Eram putini, iar majoritatea dintre ei, aproape 80% erau secui. Asta insemna ca vorbeau foarte putin sau chiar deloc limba romana. Acest lucru nu ii prea interesa deoarece facultatea era maghiara. Dar totusi, mie mi se pare logic sa stii romaneste atata vreme cat esti nascut aici, cu sau fara voia ta.
Intr-o zi m-am dus la colegii mei care stateau in chirie. Am hotarat sa facem ceva de mancare, deoarece bere ne cam rodea stomacul. Toata lumea a fost de acord cu spaghetele. Totul era in regula pana cand trebuia sa strecuram pastele. Nu aveam in ce. Unul dintre colegi a coborat la alimentara. Trec vreo 10 minute si inca nici o veste de la el. Suna telefonul colegei care imi spune sa ma duc pana jos ca s-a intamplat ceva in alimentara. Nu stiam la ce sa ma astept, asa ca m-am grabit. Cand dau sa intru in alimentara vad o gramada de lume adunata in jurul casei, multi aveau lacrimi in ochi de la ras, iar colegul meu era rosu de nervi. Era foarte crizat ca nimeni nu intelegea ce dorea. Pai nici nu ma mir; el nu vorbea romaneste de loc, stia doar cateva cuvinte, printre care si cele care le spusese ca sa ceara strecuratorul.
Am vazut si eu cum incerca sa ii explice fetei ce dorea sa cumpere si intre timp dadea agitat din maini, urland:
- Apa curge macaroni stai!
Nu imi vine sa cred ca tipa nu si-a dat seama ce dorea, dar la fel cum si eu ma distram intr-un mod pervers l-a lasat sa ii explice in continuare.
Acest “apa curge, macaroni stai” a ramas in vocabularul nostru in zilele in care jucam Activity.
Pana la urma toata lumea a fost multumita, mai putin colegul care s-a simtit ofensat ca nu a fost servit cum trebuie.
Frate, nu uita totusi, ca traiesti in Romania, deci fa bine si invata limba ca vei muri de foame cu macaroanele langa tine.
*
Tot din capitolul “Limba nostru”, acelasi coleg a mai scos cateva perle in anii facultatii.
Pe parcursul timpului, colegul pe care il voi numi Jancsi a invatat totusi cateva cuvinte, ba chiar era in stare sa poarte si o conversatie simpla.
Primind bursele, ne-am gandit sa ne domnim, asa ca ne-am dus sa luam micul dejun la un restaurant. Cand a venit ospatarul sa ne ia comanda a ramas stupefiat, iar eu simteam ca ma voi prabusi de ras. Jancsi cerea de mancare ceva in genul:
- As dori doi oi moi, puine prajita si sunca.
- Doi ce, domnule?
- Ah, scuze, doua oua moua, si ii intinse meniul ospatarului.
Eu ma prapadeam de ras, ospatarul la fel, dar am reusit si eu sa comand acelasi meniu, dar cu doua oua moi si nu doi oi moi sau doua oua moua.
Fiind absolventa unui liceu de muzica, am avut norocul sa vizitez aproape toata Europa cu turneele pe care le faceam.
Am povestit mai sus cateva faze petrecute prin strainatate, dar mi-am mai adus aminte de cateva.
In perioada in care am fost la liceu, inca mai existau granite intre tari, deci nu puteam iesi doar cu buletinul. Iar unii dintre noi, nu-si mai schimbasera pasaportul de mai multi anisi aratau putin mai altfel decat in pozele din copilarie. Asta a cauzat niscai probleme la vama dintre Ungaria si Austria. Ne-au luat la toti pasapoartele si ne-au spus sa coboram si sa ne asezam in sir indian, sa fim controlati. Noi nu aveam ce ascunde, dar ne era frica de ce vor gasi prin genti. Aproape fiecare avea cate un cartus de tigari in bagaj, iar baietii aproape barbati isi adusesera licori, spre norocul lor, in sticle de apa minerala romaneasca.
Trecem de controlul fetei in comparatie cu poza din pasaport. La baieti a fost putin mai greu. Ei se schimba intr-un an mai ceva ca Fat- Frumos. Dar a trecut si asta si urma controlul la sange al bagajelor. Noi, fetele incercam sa parem inocente, dar totusi ne-au lasat cartusele.
Ajunge vamesul la cel mai batran dintre baietii corului, care de fapt era deja la facultate, dar venise sa ne ajute la bas, si incepe sa ii controleze bagajul. Scoate o sticla de apa…inca una… si inca una. Vamesul se uita mirat la fata inocenta a basului care incepe sa se lamenteze:
- Stiti, eu sufar de o boala care imi cere multi litri de apa si astea le-am luat cu mine sa am pe drum.
Vamesul parea putin in dubii. Lichidul parea in regula. Poate sticla era de vina. La care basul:
- Dar deschideti si incercati. E apa pura din Romania! Si baga un ranjet demn de reclama la Colgate.
Vamesul nu se mai obosi. Ii dadu sticla inapoi si porni spre alt bagaj. Basul rasufla usurat, de parca a scapat din razboi. Ar fi avut el razboi cu colegii lui daca “apa pura din Romania” , in traducere libera tuica, ar fi fost confiscata. Era singura lor sursa de mierea Romaniei.
- Auziti? Ce ati fi zis daca vamesul asta chiar ar fi tras o gura de apa pura?
-Eu cred ca doar de la miros i s-ar fi purificat toate simturile, iar voi ati fi ramas fara vlaga.
-Dar chiar asa, stiai ca nu o s-o deschida sau ce-ti veni sa ii spui sa incerce?
- Sincer nu stiu ce m-a apucat. Dar credeam ca daca par sigur pe mine ma lasa in pace. Si se pare ca am parut.
- Sau ai avut doar noroc chior, blegule!
*
Trecusem toti de vama, teferi si cu toate averile la noi. Oprisem in Viena sa mirosim cultura, poveste care am spus-o mai sus, ia de acolo am pornit inspre Franta. Drumul trebia sa dureze 28 de ore. Noi am avut ghinionul sa prindem o autostrada in lucru, fapt care a facut sa fim in intarziere 12 ore. Si credeti-ma, dupa 40 de ore petrecute intr-un autocar cu 40 de persoane, unele care intra in pubertate, unele care ies, temperaturi oscilante intre 15 si 40 de grade Celsius, ajungeai sa iti cunosti colegul doar dupa miros, chiar daca aveai ochii inchisi.
Si la ce se gandesc baietii nostri? Pai daca tot stam numa, hai la un fotbal. Si joaca ei ce joaca, desculti, pe asfaltul infierbantat. Sa nu va spun ce a fost dupa ce au urcat inapoi in autocar. Toti transpirati, cu picioarele pe sus, plini de besici, iar noi, saracele fete ne ofileam ca florile in soare. Dar erau ai nostri, eram inchisi laolalta, deci nu aveam incotro.
*
Dupa lupte seculare si jumate de zi de intarziere, am ajuns la destinatie, ofiliti, obositi, suciti si intepeniti, dornici de un dus si de un pat normal. Cazarea se facu la un hotelul Formula 1, iar intrarea in camere era cu cod. Cam obositi sa tinem minte codul, asa ca ni l-am notat si am pornit sa ne luam camera in primire.
Erau doua coridoare lungi in stanga si in dreapta scarilor, iar dusurile si wc-urile erau pe hol. Putin ciudat, dar era mai mult decat bine la starea in care ne aflam.
Mare ne-a fost mirarea la intrarea in toaleta. Becul se aprindea automat, frate. Noi inca nu vazusem asa ceva. Totul mergea ca pe roate pana cand in momentul in care incercai sa tragi apa si ai vazut ca nu ai cum, nu ai de unde sau de ce. Nu tu o ata, nu tu un buton. Si acum ce ne facem? Pai hai sa ne strecuram repede afara, poate nu ne vede nimeni si scapam cu fata curata. Dar cand te-ai atins de usa, un val de apa in spatele tau si vreo doua perii curata tot ce ai lasat tu in urma. Mai sa fie, ce de tehnologii noi! Asta da soc cultural! Si sa nu vorbim de dusuri. Mai avuzem pe cate unul: “ Bai, care ati oprit apa? Sunt plin de sapun!”. Incearca sa mai apesi o data pe butonul ala mare care e in loc de robinet. Astia nu glumesc. Fac economie de apa si o dau doar cu portia. Deci apasa numai ori de cate ori ai nevoie si vezi sa nu aluneci pe sapun.
Iese viteazul nostru de la dus, unul la fel de mare ca un om in toata firea, doar creierul lui mai lasa de dorit, infasurat doar intr-un prosop. Colegii mei erau asezati pe jos, pe hol si jucau cruce. Unul dintre ei era pus rau pe glume proaste. Si in momentul in care trecea femeia de servici pe langa ei, prinde prosopul viteazului si trage cat poate de repede. Noi am ramas stupefiati si nu am indraznit sa radem doar dupa ce saraca femeie si-a aruncat toate obiectele din mana si a fugit la reclamatii. Nu ne puteam opri din ras, hohot care ajunse si la urechea profesoarei noastre care se indreapta vertiginos sper noi ca un pitbull in calduri.
Doar fumul de tigara mai ramasese in urma noastra si cand am ajuns la usa ma rugam la Doamne Doamne sa imi reamintesc codul camerei pentru ca imi uitasem foaia in camera.
Am inchis usa exact cand profesoara ajunsese la etajul nostru si porni nervoasa catre camerele in care eram cazati. Urla sa ne culcam deoarece ne astepta o zi foarte grea. La zgomotul facut de ea, am iesit mai multi din camere, toti incercand sa avem o privire buhaita de somn:
- Ce s-a intamplat? Intrebam noi facand pe prostii.
- Am auzit niste tipete si sunt sigura ca de la voi s-a auzit.
- Vai doamna profesoara, noi dormim de mai mult de jumate de ora. Suntem epuizati si stim ca ne asteapta o zi grea maine. Nu avem noi chef de urlat la ora asta. E trecut de doua noaptea.
- Pai asta e si ideea. Chiar nu stiti nimic sau nu ati auzit nimic?
- Va spunem sigur ca nu. Poate s-a auzit de la etajul de mai sus. Stiti, sunt niste tineri nemti. Poate se joaca de-a Auschwitz-ul.
- Sigur ca da, spuse profa neinduioasata de scuzele noastre si pleca.
La care colegul care starnise tot scandalul:
- Chiar asa periculos sa fie Horatiul nostru incat sa sperie si biata de femeie de servici?
-Sau poate saraca nu mai vazuse un roman in pielea goala!!!
Si cu zambetul pe buze, ne-am dus toti la culcare, de data asta pe bune.
*
Perioada care am petrecut-o in Franta ne-a deschis mult orizonturile. Am vazut locuri pe care nici nu ni le-am fi imaginat, am avut concerte de care am fost foarte mandri si am cunoscut persoane atat simpatice cat si antipatice.
La un moment dat trebuia sa participam la un workshop alaturi de un cor de pensionari francezi. La inceput nu stiam ce ne asteapta, dar cand i-am cunoscutne simteam in corul epocii de piatra. Erau foarte batrani unii dintre ei, abia isi mai tarau picioarele si miroaseau a transpiratie si urina. Nu a fost cel mai placut moment din viata noastra. Dar am trait-o si pe asta.
Inainte de a incepe probele, dirijorul, un tipgay, avea un asistent, tot gay, care trebuia sa ne “incalzeasca” inainte de repetii cu 20 de minute de aerobic. Pentru noi nu era asa greu pe cat le era batranilor. La fiecare ridicare de picior, mai scapau cate una puturoasa, de ajungeai sa te dai pe spate. Cel mai comic moment, bineinteles pentru noi, a fost cand unui batran i-a picat proteza din gurain timpul unei acrobatii. Batranul nu s-a jenat, dar dupa minutele de aerobic, toti erau franti de oboseala. De unde stiam? Pai le cadeau partiturile din mana cand atipeau in timpul cantatului. Se scuzau ca totul se intampla din lipsa oxigenului, dar nici nu ne mira la gat erau de gazosi.
Toate au avut un final fericit, mai ales cand ne-am sustinut concertul intr-un vechi amfiteatru in aer liber, sub ochii a 7000 de spectatori. Cred ca a fost cea mai memorabila amintire pe care o voi pastra pe veci.
Ca sa ramanem tot la socul cultural, mai am o intamplare de povestit. Dupa episodul petrecut in traficul din Amsterdam, care bineinteles a ramas intre pasagerii microbusului si cei de la curatatoria auto, a venit vremea ca si olandezii sa ne viziteze in mirifica noastra Romanie. Erau 7 persoane. Tin sa mentionez ca totul se va rezuma la mancare si la socul cultural suferit de ei de data aceasta.
In legatura cu mancarea olandeza doar atat ca au gusturi putin ciudate fata de noi. Probabil ca asta este si parerea lor. In timpul petrecut in Olanda singurele lucruri apetisante mi s-au parut cascavalul si untul de arahide, dar totusi, mancat in cantitati industriale duce la greata si indigestie. Daca esti obisnuit cu mancarea gatita ca la mama acasa, acolo ai toate sansele sa mori de foame, in special la micul dejun. Acum cred ca inteleg de ce se cheama mic dejun. Cel putin la noi mananci zdravan de dimineata: omleta cu slanina si ceapa, ardei, rosii, branza plus paine de casa unsa de unii cu smantana de doua degete. Delicios si consistent (si bineinteles plin de colesterol si calorii). La ei, dimineata primeai cereale cu lapte si paine cu margarina si ornamente de tort. Hmmm, colorat si delicios, dar consistent din parti. Nu va mirati, ei asta mananca: paine cu margarina si ornamente de tort. Stiti voi, chestiile alea mici si colorate, sau bombonele glazurate cu ciocolata. Am incercat si eu o data. A doua oara am cerut doar cereale si o portie dubla de cafea cu lapte. Macar aia sa ma tina in viata.
Dar hai sa nu ii mai blamez. Gusturile nu se discuta. Probabil la fel de socati au fost si ei cand au vazut cum se prepara la noi micul, in ideea lor marele dejun.
Si totusi, onoarea a picat pe capul nostru sa ii invitam la pranz sau la cina. Eh, noi am ales sa facem o mancare intre cele doua mese.
I-am si pus la treaba: curatat ceapa, ardei, rosii, lucruri de astea mai simple. De partea grea ne-am ocupat noi. Si cu ce sa ii servim? Pai cu ceva traditional: ciorba si tocana de carne la ceaun cu mamaliga gatite toate afara in gradina din spate. O masa de te lingi pe toate cele 10 degete de doua ori.
Cu ciorba si cu tocana in sine nu am avut probleme, insa cand m-am apucat sa prepar mamaliga olandezii au ramas putin socati. Nu au vazut in viata lor asa ceva, daramite sa mai si guste. Incercam noi sa le explicam olandezilor ce e aia mamaliga. Vorbeam in engleza, in germana, o dadusem pe limbajul semnelor, dar nu am avut succes. Tot in plop am ramas toti: ei nu intelegeau ce e mamaliga, noi nu stiam cum sa le explicam. Pana la urma i-am invitat sa ma urmareasca ce fac, poate asa o sa inteleaga.
Am observat eu ca se uitau cam ciudat la mine cand invarteam mamaliga in ceaun. Ba unul dinte ei chiar mi-a zis ca imi lipseste doar o matura, un neg pe nas si o palarie de vrajitoare ca sa fie meniul complet. La randul meu am incercat si eu sa fie ironica spunandu-le ca ultimele ingrediente care trebuie adaugate sunt doua rame, un broscoi si praf de sarpe uscat la soare in loc de sare si piper, dar nu cred ca mi-au apreciat ironia.
Mancarea era gata de servit. S-au mai linistit apele cand au vazut ca ultimele ingrediente nu au mai ajuns in ceaun. Ei nu prea consumau supe, dar ca sa fie siguri de o treaba, s-au napustit asupra ciorbei. Ba chiar si-au pus de mai multe ori in farfurii, cu gandul sa se sature pana cand vine randul mamaligii. In viata mea nu am vazut asemenea viteza cu care s-au consumat 10 litri de ciorba in douazeci de minute la 10 persoane. Chiar asa frica se le fie de mamaliguta?
Venise timpul felului doi. Eu faceam portiile. Toti au cerut mai multa carne, iar portia de mamaliga ceruta nu ar fi ajuns nici unui bebelus. Nu intelegeam frica lor de ceva nou.
Am incercat sa le explic ca e bine sa incerci lucruri noi in mancare. Nu stii niciodata ce poate deveni o delicatesa pentru tine. Le-am povestit cum am mancat in Franta bucati de carne cruda in sange propriu si salata de cruditati cu ton si creveti aproape vii ( inca li se miscau antenutele, dar poate ca vedeam asta din cauza foamei).
In fine, cu povestea asta nu i-am incurajat de loc, din contra, cred ca le-am luat si apetitul care il mai aveau.
Dar venise vremea infruntarii cu prima imbucatura. Ii vedeam pe toti parca filmati cu slow motion; care mai de care mai speriat. Dar veni si perioada iluminarii: zambete largi pana la urechi, mamaliga iesind printre dinti si exclamatii in genul: “ Hmmmm!!! This is real goooood !!!”
Of, of, si sa mai spuna cineva ca mancarea romaneasca nu e buna. Pacat ca nu am reusit sa le povestesc de sarmale sau de felul in care mananca ciobanii: mamaliga in loc de paine, cu ceapa si branza direct de la sursa. Oricum, cred ca le-a ajuns experienta asta pentru o viata.
Mai nou totul se invarte in jurul UE, a interculturalitatii. Oricare proiecte care au ca scop integrarea, interculturalitatea si/ sau alte neologisme, sunt castigatoare.
Proiectul din care faceam si eu parte era cam la fel. Trebuia sa mergem in Olanda, si printre noi era un loc rezervat special unei persoane cu handicap social. Poate multi nu stiu ce inseamna. Ei bine, nici noi nu am inteles pana nu ne-a explicat careva.
Eram un grup de 15 tineri condusi de 3 leaderi, iar aceasta persoana cu handicap social avea leaderul lui propriu si personal. De ce ? Pai, de aceea ! Adica, el nefiind prea instarit, neprovenind din te miri ce grup de rang social inalt, fiind chiar si o minoritate care se inmulteste destul de rapid pe la noi ( va prindeti voi de idee) se incadra perfect in profilul persoanei cu handicap social care avea nevoie cica de supraveghetorul personal ca nu cumva sa sufere un soc cultural. Mai ca nu ne-a prins pe noi socul de la atata ras cand am inteles despre ce e vorba.
Acesti oameni chiar cred ca tiganii nostri o duc foarte rau pe aici. Sincer, am vazut oameni care isi doreau sa aiba doar 10 % din ce au tiganii. Si sa nu mergem prea departe, pana si din trupa noastra faceau parte tineri care nici macar nu au trecut de granitele tarii natale.
Prietenul nostru, pe care il voi boteza Romica, ni se tot lauda ca el a mai fost prin « Holandia, chiar si prin Frantia, la Marseille, manca-ti-as ! » Pai da ! Si cica noi suntem cei instariti, cei care nu-si perimit sa isi faca un concediu in strainatate. Oricum, nici unul din noi nu a avut ocazia sa stea la o masa cu marele Bulibasa, la nunta fie-sii, in Marseille, chiar daca pentru mine va ramane in continuare un vis sa particip la o nunta tiganeasca, in satra si cu toate obiceiurile lor cu tot.
In drum inspre « Holandia » am aflat mai multe despre Romica al nostru, cum ca ii este tare frica de zborul cu avionul, dar asta nu il oprea din vorbit. Cica ar fi neam de vedeta dupa cum ni s-a prezentat. Era var primar cu cel dintai care a atacat lebedele din Viena. Ce mai reclama, frate ! Pentu el era o mandrie, pentru noi…mai putin. Incepea sa ne bata gandul ca poate totusi nu a fost o idee asa buna sa venim aici. Dar era deja prea tarziu. Avionul ateriza in aeroportul din Amsterdam.
La debarcare, ne faceam cu ochiul in semn de incurajare ca nu cumva sa primim soc cultural. Oricum, daca am fi ajuns intr-una din Coffee Shop-urile olandeze, singurul soc care ne-ar fi lovit ar fi fost cel al legalitatii.
Coboara si Romica din avion, si in vazul si spre mirarea tuturor se pune in genunchi, se inchina si pupa betonul bolborosind ceva in genul: “ Hamsterdame, Hamsterdame, ce dor mi-a fost de tine, pupa-ti-as pamanturile pline de iarba!” Clar, el nu a ramas socat de legalitatea de aici, in schimb noi am inmarmurit toti.
La aeroport ne astepta microbusul care ne ducea spre destinatia finala. Toti incercam sa vorbim cat mai corect englezeste, sa parem si noi mai inteligenti si mai ironici decat eram in realitate.
La un moment dat incep sa povestesc echipei cum am suferit eu primul meu soc cultural. Bineinteles, o dadusem pe romaneste. Mi-era mai la-ndemana. Povestea era cam asa: plecasem in turneu in Franta, sa cantam, iar prima oprire serioasa a fost in Viena, capitala culturala. Inainte sa coboram din autocar, profa ne spusese cat timp avem la dispozitie sa hoinarim si ne-a rugat sa avem in vedere locul unde suntem. Ne-a mai spus ca in momentul in care coboram sa inspiram cat putem de adanc mirosul culturii. Fiind liceu de muzica, am invatat multe despre Viena si despre tot ce ne-a oferit in istoria muzicii. Eram toti nerabdatori se simtim mirosul culturii. Cine s-ar fi gandit ca alta va fi reactia noastra cand vom cobori, autocarul fiind inconjurat de o gramada de calesti trase de cai, iar temperatura era peste 30 de grade Celsius. Si toti am inspirat zdravan o portie de cultura, iar in secunda urmatoare am fost toti la pamant, cu lacrimi in ochi,zbatandu-ne ca niste muste pe moarte. Lacrimile nu erau de fericire, ci erau de la mirosul intepator si inabusit de urina de cal care ne-a luat in primire toate simturile. Pai, stimata doamna profesoara, daca asa miroase cultura, multumesc frumos, dar cred ca mi-a ajuns!
Camarazii mei de tabara se prapadeau de ras. Unii aveau ochii inlacrimati, dar de data aceasta nu de la mirosul culturii.
Eram deja prin mijlocul Amsterdamului, cand unui prieten nu-i prea priise rasul. Era foarte cald, si de la atatea bauturi racoritoare si atat ras, natura isi facea auzita chemarea. Dar de unde natura in mijlocul traficului in care eram prinsi? Nici macar o toaleta ecologica nu era prin zona. Colegul deja schimba culorile fetei asemenea unui semafor. Cauta cu disperare un flacon prin microbus, dar norocul nu era de partea lui. Nu avusese incotro, isi lua inima in dinti si spre mirareanoastra il vedem doar cum i se schimba mimica fetei intr-una satisfacatoare.
Dupa cateva momente de reculegere, de soc la unii, de amuzament la altii, dragul nostru camarad incerca sa se scuze:
- Si acum ce ati fi vrut sa fac? M-a surprins si pe mine socul cultural !
aveam ore de la 8 si ea aparea la scoala p 9.mereu avea cafeaua in mana..apoi nici noi nu am mai mers la ore si intr-a 12-a nu am facut nici macar jumate din orele care trebuiau facute...acuma a ajuns sa imi fie profa si la facultate. imi e tare draga. Acuma ne-am dori noi sa nu vina la ore, dar asta nu se intampla...
